Vieți duble

Timpul e blând cu mine. Este îngăduitor. Sau oare sunt eu cea care a încetinit atât de mult timpul?  

Aici nu mai privesc anotimpurile trecând în grabă, aici e o vară eternă. Și e ciudat că ador asta. 

Pentru că …

am o inimă de toamnă, și-n loc de bătăi e un frunzărit

uneori tremurat

ca o furtună pe-nserat

alteori liniștit

ca o adiere ușoară de vânt

dinspre miază-noapte 

Dar începuse să-mi fie atât de frică de trecerea anotimpurilor. 

O frică viscerală. 

Minutele, orele, zilele, lunile se desfășurau pe repede înainte și simțeam că nu mai am timp.

Timp pentru ce? 

pentru a-mi pune întrebări despre cine sunt. Mi le-am tot pus în ultimii doi ani. Dar nu am putut accepta, înțelege răspunsurile.

Deci, timp pentru a-mi explora răspunsurile.

• pentru a-mi recunoaște adevărurile, mie în primul rând.
• pentru a-mi asuma acele adevăruri.
• pentru a-mi identifica și înțelege foamea emoțională, care părea să mă înghită cu totul.
• pentru a-mi înfrunta trecutul și durerile ascunse.
• pentru a-mi elibera vocea.
• pentru a-mi lua puterea înapoi.
• pentru a-mi da voie să fiu, fără să caut să mulțumesc pe cineva anume. În afară de mine, desigur.

Am trăit o viață dublă. Ah, asta o să doară. Mult. Atât pe mine cât și pe tine. 

M-am descurcat extraordinar de bine să duc această viață dublă. Cel puțin așa se vedea în exterior. De ce? Pentru că am vrut și m-am străduit din răsputeri să cred în ea. Pentru că m-am străduit din răsputeri să amorțesc vocea interioară. 

Am construit o viață din toate straturile adunate peste suflet. 

Straturi pe care le-am luat ca fiind universal valabile și adevărate pentru toată lumea, inclusiv și pentru mine.

Ce înseamnă straturi?

• Societatea și așteptările ei de la mine.
• Mama și așteptările ei de la mine.
• Valori, credințe, atașamente, planuri și obiceiuri care nu erau ale mele. 

M-am descurcat extraordinar de bine să preiau tot ce vedeam în jur și mi le-am însușit atât de natural.

M-am descurcat destul de bine să-i mulțumesc pe toți cei din jur și îmi doream să fac asta. Îmi doream să-i văd fericiți și mulțumiți de mine, îmi doream aprecierea și validarea lor. 

Îmi doream să nu rănesc pe nimeni – dar aici nu m-am descurcat grozav. Am rănit oameni pe parcursul vieții mele, în special în relațiile pe care le-am avut. 

De la prima relație serioasă în care am fost eu cea rănită, mi-am creat un mecanism stupid de apărare prin care mereu am păstrat un zid de nepătruns. Și m-am asigurat să nu fiu eu cea părăsită, cea rănită, cea mințită, cea înșelată. Așa că am părăsit, am rănit, am mințit, am înșelat. Asta s-a întâmplat în urmă cu peste 9 ani. 

Când mi-am întâlnit sufletul pereche, am încercat să fiu acolo cu totul. Am dat totul, am renunțat la dans pentru a fi complet dedicată, am crezut și am vrut să cred cu toată ființa că asta e relația pe care am așteptat-o toată viața. 

Dar eu încă nu știam cine sunt. 

Nu știam de fapt cum arată relația pe care mi-o doresc. Nu știam cum să am încredere în mine. Eram geloasă și nesigură, deși primeam toată înțelegerea și susținerea. Nu mă simțeam îndeajuns de bună. Și, cel mai trist, nu știam să comunic pentru că aveam o frică paralizantă de conflict. Îndată ce situația devenea tensionată, tot ce făceam era să plâng. Nu puteam, nu știu nici acum cât de bine pot, să suport o confruntare.

Cu toate astea, am construit o poveste magică de septembrie în jurul nostru. 

Până când am început să povestim despre alte povești de iubire și, pe nevăzute, acelea au devenit scopul nostru principal. 

Am povestit zeci sau sute de povești de iubire, și uneori când vedeam prin aparat un cuplu trist, deconectat de relație și pierduți de iubire, îmi era teamă să nu fim și noi așa.

Nu părea. Din exterior, cel puțin. 

Dar în interiorul meu simțeam că nu mai știu să fiu în viața pe care o construisem, în povestea aceea de septembrie. Simțeam că a venit iarna peste noi. Dar nu știam să spun, nu știam cum să aduc înapoi căldura zilelor de toamnă.

Simțeam o nefericire din ce în ce mai apăsătoare dar mă uram pentru asta. Uram rutina. Dar mai mult uram gândul să-l rănesc. Așa că am ales să mă rănesc pe mine. Timp de aproape doi ani. Și am ținut totul în mine până am ajuns în Bali…iar de aici am trimis un cutremur până în București. Aproape că mă urăsc și pentru asta, însă e deja prea multă ură de conținut. Nu sunt mândră de mine. 

Nu știu cum să fac lucrurile mai ușoare, mai puțin dureroase decât sunt. Și nu știu cum să procesez încă toată durerea pe care mi-am provocat-o singură. 

Dar totodată, asta nu înseamnă că am fost complet nefericită. Nu înseamnă că nu am amintiri și momente extraordinare. Doar că am senzația că le-am trăit pe majoritatea pe jumătate. Și e trist să-mi recunosc asta, să scriu despre asta.

Sunt aici, unde mi-a cerut inima să rămân. Și de oricâte ori o spun, știu că cineva în România are o inimă care se frânge din ce în ce mai mult.

Pentru că viața cealaltă, cea de care mi-era frică pentru că mi se părea imposibilă, prea diferită față de așteptările tuturor, prea liberă, prea simplă, prea cu sens pentru mine, este de fapt aici. 

Și abia începe. Atât cât îmi este promisă. 

Viața cealaltă pe care o visam, pe care mi-o doream, pe care mi-o cerea inima mea, dar pe care încercam să o ignor, este atât de diferită. 

Eu sunt diferită. 

• Am atât de puține lucruri cu mine și nu simt că-mi lipsește ceva (cu foarte puține excepții și cu doruri pentru oameni dragi și pentru două pisici)
• Am bani cât să mă descurc de pe o zi pe alta și nu simt că-mi lipsește abundența.
• Iau, la propriu și figurat, fiecare zi pe rând. Fiecare moment. Fără prea multe planuri pentru mâine. Cât despre săptămâna viitoare – nimic. Absolut niciun plan.
• Trăiesc aproape fiecare zi cu gândul (nu cu frică) legat de moarte, pentru că face parte din viață. Pentru că nu știu dacă mai am timp, nimeni nu știe.
• Nu am băut alcool deloc de când am ajuns aici.
• Nu am băut cafea decât de două ori.
• Nu am mâncat lactate (f mici excepții), nu am mâncat carne (decât o dată/ max. de 2 ori), nu am mâncat pâine, paste.
• Nu am simțit nevoia de dulce, decât de foarte puține ori și atunci am ales variante sănătoase.

De fapt, mănânc foarte puțin –  de două ori pe zi.

Cumva, îmi dau voie să experimentez foamea. Caut să fac diferența între foamea emoțională și cea fizică. 

În plus, am aflat că uneori, când experimentezi foamea, creativitatea este la un alt nivel. Dar ceea ce mănânc este ceea ce simt că are nevoie corpul meu. Hrană vie, nutritivă, gustoasă cu mici răsfățuri dulci sănătoase.

Ador (și am visat, chiar am manifestat în București) să lucrez din cafenele și stau chiar și o zi întreagă în ele. Absorb energia oamenilor, forfota chelnerilor, mirosurile delicioase, întâlnesc oameni noi. Mă las inspirată și apoi așez cuvintele după cum vor ele.

Ce știu acum despre mine?

Știu și accept despre mine că:

• sunt un suflet călător, a slow traveler with a romantic twist, mereu mi-am dorit să am curajul de a pleca în lume cu lunile. 
• iubesc să scriu, scrisul îmi este chemarea în această viață.
• nu-mi doresc o familie în acest moment, în special copii. Dar îi respect și iubesc pe cei care vor/ au o familie deja.
• deși iubesc simplitatea, am o profundă apreciere și dorință pentru lux – în proprii mei termeni.
• rutina nu este pentru mine, cel puțin în acest moment. (exceptând rutina scrisului – dar aici e ceva diferit și cumva mereu nou)
• nu vreau să mai fiu un om al atașamentelor – de lucruri, de oameni, de povești.
• nu voi mai face compromisuri care-mi fac inima să sufere.
• ador să zâmbesc, cu tot corpul, cu inima, ficatul, plămânii, cu fiecare atom din mine.
• dansul este a doua formă a mea de exprimare liberă și nu-mi voi mai reprima asta niciodată.
• apa este parte din mine iar eu sunt parte din apă și voi fi mereu aproape de ea.
• nu pot să mulțumesc pe toată lumea și e ok.
• am un foc interior puternic, care are nevoie să fie lăsat să ardă.
• cea mai importantă persoană pentru mine, sunt eu.
• sentimentul de acasă mi-l iau din interiorul meu, din locurile care vibrează în mine, din locurile care mă cheamă, din oamenii pe care-i întâlnesc.
• sunt un cetățean al lumii, nu sunt definită de naționalitatea mea ci sunt definită de iubire, o iubire care trece toate granițele și care mă apropie de toți oamenii de pe Pământ.
• am o încredere imensă în visul Scrisori din Bali și știu că va ajunge departe, pentru că este o experiență reală, vulnerabilă, vindecătoare a unui om simplu care se duce după cele mai mari visuri ale sale.

Sunt acest om pe care abia îl descopăr, pentru că-mi dau voie să ascult adevărul propriu. Iar adevărul meu știu că nu trebuie să fie și al tău. E important să ne cunoaștem și asumăm propriile adevăruri care ne aduc fericire.

Sunt aici și flirtez cu lumea întreagă – cu femei, bărbați, cu bebeluși, cu cerul, cu mirosul bețișoarelor parfumate, cu muzica, cu dansul, cu respirația, cu viața, cu mine însămi.

Ce înseamnă acest flirt? Îmi arăt inima și zâmbetul, îmi ofer iubirea necondiționată, îmi arăt sufletul – fără așteptări, fără atașamente.

Asta nu este o vacanță pentru mine.

Este manifestarea, îmbrățișarea unei noi vieți. O viață care poate pentru unii arată ca o vacanță (dar asta nu înseamnă că nu lucrez).

O viață după propriile reguli, o viață trăită în adevărul meu. 

O viață pe care am ascuns-o în interiorul meu în ultimii ani. O viață pentru care am riscat totul, pentru care am renunțat la tot ce cunoșteam, la tot de ce eram atașată.

Acesta este un vis pe care cred că mulți dintre voi îl au. 

Ei bine, eu sunt pentru voi acea persoană care vă invită să pășiți alături de mine dar în propria voastră fericire, după proprii voștri termeni. Și tot ce sper e să luați de aici doar ce rezonează cu voi.

Attraversiamo spre Ananda și prin adevăr, oricât de dureros ar fi.

S.

Scrisori din Bali

29.11.2022