By 
Dragă Jurnalule,
Fisurile sufletului, cauzate de-a lungul timpului de tot ce este împotriva realității lui, îl transformă într-un epicentru extrem de fragil.
Uneori, așa cum scoarța pământului se scutură de la prea multă tensiune și apar seismele, acele furtuni subpământene, așa și în oameni se întâmplă cutremure.
Atât de fragil.
Iar undele gândurilor care vin dinspre minte, îl pot face să se deplaseze și să se transforme într-o furtună necruțătoare a ființei pe care o locuiește.
O catastrofă umană, de multe ori ascunsă sub zâmbete.
Și în timp ce totul se prăbușește în interior, omul rămâne cumva la suprafață, așteptând, sperând, rugându-se ca totul să se așeze la loc.
Închide uși, reconstruiește iubiri, se regăsește sub tot molozul de vise făcute praf și de oase sfărâmate.
Și uneori acel tot revine la normal.
Dar alteori, omul se trezește într-o groapă adâncă, întunecată, a unei vieți pe care nu o recunoaște și în care nu mai știe cum să fie.
Și atunci, furtuna din suflet se transformă în uragan și iese la suprafață, nimicind orice-i stă în cale.
Iar aici e nevoie de ani pentru reconstruire.
Aici nimic nu se mai așează la loc.
Totul renaște, dar cu un preț enorm.
Dacă acele fisuri nu s-ar fi format, dacă ar fi existat echilibru între vocea interioară și minte, dacă acel om și-ar fi trăit viața așa cum își dorea cu adevărat, dacă ar fi minimizat mai mult zgomotul din exterior și ar fi dat mai tare volumul bătăilor inimii, atunci cutremurul ar fi fost cu pagube infinit mai mici sau poate că nu ar fi existat deloc.
Deși, din când în când, tot e nevoie de câte o furtună sau de o schimbare de anotimp care să facă puțin loc pentru nou, pentru evoluție, pentru renaștere.
Cu emoție,
S.
dezechilibrufragiljurnalpentru sufletschimbare
What do you think?