Sunt aici.

Gust puțin câte puțin din spuma cafelei cu lapte, care se odihnește în cana galbenă ca soarele.

Spun că-mi doresc să scriu. Și mă gândesc deseori la cum aș scrie despre o anumită trăire, despre cine sunt, ce simt, ce gândesc, iar în mintea mea se derulează un întreg început de poveste nouă. 

O poveste care rămâne nescrisă de multe ori. Pentru că vocea-mi rămâne mută alături de niște cuvinte care-mi par fermecătoare. 

Mă amăgesc spunându-mi că-mi este frică. Amân întâlnirile cu inspirația pentru mai târziu. Amân un vis pentru cine știe când.

Îmi ucid cu nepăsare cuvintele, când poate alți oameni ar face orice să-și poată împărtăși simțirile, dorințele.

Este oare doar atât, un vis? Oare această foame a mea pentru cuvinte nu poate fi exploatată mai mult pentru că nu-mi dau voie? Sau asta e tot ce pot să fac, să visez?

Dacă doar mi-aș da voie. 

Dar frica mea are uneori gust de cacao și fulgi de ciocolată, un gust ascuns într-o prăjitură pufoasă și pe măsură ce mușc bucăți din ea uit de emoțiile care se vor descătușate. Am un gust dulce în gură, dar undeva în interior totul se simte din ce în ce mai amar.

Sunt aici. Să scriu. Pur și simplu. Fără planuri, fără așteptări, fără amânări. Pentru mine, pentru tine, pentru nimeni, pentru oricine.

Mă uit la oameni care-și trăiesc viața pe Instagram.

Nu, să reformulez.

Mă uit la oameni pe Instagram care (din punctul meu de vedere) trăiesc o viață ideală – călătoresc peste tot în lume, arată fericiți, au abundență financiară. 

Oare eu aș fi fericită în viața lor? Uneori mă gândesc că da.

Dar asta pentru că nu văd zecile de ore pe care le petrec filmând, făcând fotografii (cu miile), editând, scriind, nopțile nedormite.

Nu văd zilele lor trăite un sfert în realitate, un sfert cu telefonul în mână, jumătate în social media.

Nu văd corecturile din scenariul plin de greșeli, văd doar “filmul” ce pare impecabil. 

Deci, poate că nu aș fi fericită dacă le-aș lua locul.

Din păcate, încă de mică m-am uitat la viața altora pentru că așa mi se spunea pe atunci: uite cum face x, uite cum face y, așa “trebuie” să faci și tu sau… tu să nu faci niciodată așa. 

Și m-am împovărat cu acest uitat permanent în alte direcții și cu greutatea lui “trebuie”, astfel că nu mai știu cum să mă uit la mine, la viața mea. 

Mă simt copleșită de atâta uitat în viețile altora, de tot acest zgomot din exterior, de tot ceea ce încerc să devin ca să simt că mă încadrez, că mă potrivesc, că sunt îndeajuns de bună.

Totuși, nu e nimeni lângă mine care să pună această presiune constantă asupra mea. Presiunea asta e responsabilitatea mea și doar eu o pot da la o parte.

Sunt aici.

În câteva zile, voi aduna treizeciși…cinci de primăveri. Am un nod în gât când pronunț această cifră, deoarece simt că am să depășesc un prag psihologic foarte important.

Sunt din ce în ce mai speriată, pe măsură ce orele trec parcă tot mai grăbite pe ceas.

Cumva, fiind forțată fizic în ultimele două săptămâni de virusul deja cunoscut de toți (îhîm – covid), m-am afundat tot mai tare în gânduri.

M-am privit cu multă dezamăgire, m-am întrebat ce am făcut eu cu viața mea, m-am comparat cu alte persoane. Pe când eu? Eu, ca adult, ce am reușit? Simt că procesul de meu de maturizare este incredibil de lent.

Mi-a luat puțin până am dat la o parte vălul negru de frustrare ca să-mi găsesc motivele de recunoștință.

Iubire

În primul rând, mi-am trăit ultimii (aproape) opt ani cu cel mai înțelegător, răbdător, creativ și atent om pe care l-am întâlnit. Iar împreună am construit, cu multe sacrificii, un Jurnal Fotografic în care s-au scris sute de povești de iubire.

De la el învăț să am încredere în mine. În brațele lui îmi găsesc liniștea și speranța.

Prietenie

În al doilea rând, sunt binecuvântată cu cei mai uimitori, săritori și darnici prieteni. Sunt înconjurată de oameni care împart din ce au, care fac gesturi mici, din inimă, într-o zi oarecare de duminică.

De la ei învăț cum să primesc. În brațele lor îmi găsesc vulnerabilitatea și curajul.

Alinare

În al treilea rând, am în grijă două pisici care mă învață iubirea necondiționată, îmi arată cum să pun limite atunci când am nevoie de spațiu.

De la ele învăț responsabilitatea. Ținându-le în brațe îmi găsesc blândețea și căldura.

Libertate

Și, nu în ultimul rând, am timp să mă uit atent la cine sunt, să-mi depășesc credințele limitative, să-mi creez o viață în proprii mei termeni.

Așa învăț să privesc cu respect spre ceilalți, să renunț la judecată, să nu mă mai compar. Acceptare. Reconectare.

Încă mai am timp să scriu.

Cafeaua s-a terminat de mult, însă am mâncat doar jumătate din prăjitură.

Sunt aici.

Atât cât pot să fiu acum. Și pentru azi îmi e de ajuns.

Momentul acela ideal, când totul e perfect echilibrat în interior și se completează armonios cu exteriorul ca eu sau tu să facem un prim pas spre un vis măreț, nu o să vină niciodată. 

Hai să facem atât cât putem acum.

Cu inima deschisă,

S.