Vis de Februarie

Bună dimineața, Februarie!

Azi îmi dansezi la fereastră cu stele micuțe din zahăr pudră și te miști ușor ușor printre ele, în spirale lente de vals, de parcă ai auzi acordurile de jazz din dormitorul meu.

Privindu-te de câteva ori, nu pot să nu mă întreb de ce, din mii de stele albe, pe unele le privezi de a ta îmbrățișare și le lași să-și urmeze gravitația firească spre același sărut pământesc, inevitabil de altfel și pentru tine.

Pe când cu altele zăbovești mai mult prin aer, căutând parcă ceva în ele. 

Le răscolești în sus, în jos, în timpul neașezat încă pe ceas. 

Cauți tu oare răspunsuri din cer? 

Ori poate ți-e dor de nori și nu mai știi cum să ajungi înapoi la ei? 

Spune-mi, Februarie, de mine ți-e dor? 

Mai ții minte oare când ne-am întâlnit sus, sus de tot, în avion printre nori?

Îmi mai recunoști lacrimile libere de atunci și visul meu cel mai mare? 

Azi am mai adunat câteva, și visuri și lacrimi, dar toate orbitează pe lângă acel vis, ca și tine în jurul stelelor din zahăr pudră. 

Nu știu care e visul tău, dar eu visez să iau la dans cuvintele în jurul lumii.

Să pornesc într-o călătorie dinspre exterior spre interior.

Din ocean să trezesc valurile temerilor mele, din verdele lanurilor de orez să-mi aduc o vară nesfârșită în gânduri, din apusuri să-mi colorez privirea și să-mi deschid al treilea ochi ca să-nțeleg neînțelesul, din energia locului să-mi amintesc cum să fiu energie pură. 

Să privesc noaptea în întunericul ei cel mai negru și să o luminez cu inima.

Din Bali în suflet. Din suflet în Bali.

Visez, Februarie, să le scriu scrisori cuvintelor și să le adresez întrebări, iar ele să-mi răspundă miraculos înapoi sub forma unei infuzii de liniște. 

Și să-mi devină un medicament magic și disponibil pentru oricine are nevoie de o gură de aer proaspăt, direct din nori. 

Pentru că eu am respirat atunci, în acel zbor prin cer, toate speranțele lumii. 

Am simțit preț de o clipă toată durerea adunată în zeci de ani și zeci de vieți și am știut care mi-e salvarea. Am îmbrățișat cu sufletul toți oamenii de pe Pământ și întreg Universul. 

Și am îmbrățișat o carte care mi-a schimbat drumul în această viață.

Poate ai crezut că am uitat de visul meu, visat împreună cu tine. 

De multe ori am crezut că poate tu ai uitat de mine și de acel mugur de speranță plantat în gândurile mele. 

Dar acum îmi dau seama că el a înflorit de la an la an.

Nu s-a ofilit nici o clipă, nu a simțit anotimpurile. Poate doar pe Ianuarie l-a resimțit, dar a știut cum să se ascundă. Pe Ianuarie sunt încă supărată, și probabil se răzbună aruncându-mă în stările lui gri.

Dar acum ești tu aici, Februarie. Și te întorci mereu aducându-mi aminte.

Așa că azi m-am iertat pe mine și te-am iertat pe tine, Februarie. Ho’oponopono! (îmi pare rău, te rog să mă ierți, îți mulțumesc, te iubesc).

Nu știu de ce, dar cel mai tare simt nevoia să iert. 

Poate pentru că, atunci când ne întâlnim, cu tine visez cel mai frumos. 

Dar tu te pierzi prea curând și, la fel ca tine, mă îndepărtez și eu de ceea ce visăm împreună.

Februarie, anul ăsta rămâi cu mine până la final.

Lasă-ți dansul pierdut de afară și vino aici. Așează-te lângă sufletul meu, ia-mă de mână și de inimă, și nu-mi da drumul. 

Rămâi, Februarie, lângă visul meu și poartă-mi pașii spre început și sfârșit, înapoi spre infinit. 

Dansează cu mine, Februarie! 

S. 

16~Feb~2021

Scrisori înainte de Bali

BaliFebruarieScrisScrisoriScrisori inainte de BalitravelVis