By 
Ce interesant mi se pare să mă sustrag din zilele care au devenit cumva similare în Ubud. Chiar dacă nu seamănă între ele pentru că nu le planific, e totuși o oarecare obișnuință dulce și plăcută. Extrem de plăcută.
Dar ce am observat (ori mi-am amintit) este că ador să fiu pe drum, în mașină, între locul pe care-l las în urmă și aeroport. Între aeroport și avion. Între nori, cer și pământ sau ocean. Ador să fiu într-un aeroport nou.
Azi sunt pe aeroportul Changi din Singapore, pentru a doua oară.
Prima dată am aterizat pe 11 Octombrie dar atunci am avut o cursă contra cronometru către zborul de legătură ce ducea spre Bali.
Însă acum am timp.
Am trecut cu ușurință de procesul de verificare: am completat o declarație Arrival Card & Health Declaration, am arătat pașaportul și am spus motivul vizitei – proiect personal de scris.
Apoi, mi-am căutat un loc potrivit de unde aveam să observ viața călătorilor. Atât pe a lor, cât și pe a mea. Am câteva ore lungi să privesc, să simt, să ascult mai bine dacă-mi dau căștile deoparte.
Deși, rămâne între noi, inițial am vrut să merg la Starbucks – speram să le atrag atenția (să le aduc aminte de acel email) cu story-urile mele simpatice (și cam multe pe ziua de azi). Dar Starbucks era închis când am ajuns.
Sunt la O’coffee Club așezată la o masă înaltă cu vedere spre porțile de îmbarcare.
Sunt aici după un mic dejun atât de diferit față de ultimele două luni – am mâncat pâine (cu tot glutenul din lume) și unt (cu lactoză) și gem. Nu intrăm în detalii despre cum a primit corpul meu acest mic răsfăț. Apoi am băut un ceai.
Și, în final, am cedat dorului pentru un drog de care corpul meu nu are neapărată nevoie. Am cedat, pentru că mi-am permis să fac asta, mirosului ademenitor al cafelei.
Dar inima mea este încă liniștită. În schimb, mâinile mele sunt cele care tastează la o viteză puțin neobișnuită.
Totuși, ce nu-mi dă pace de când stau jos – adică de câteva ore, este o nevoie sâcâitoare de a mă descălța de adidași. În avion m-am descălțat, dar aici nu pare potrivit să o fac. Momentan – vedem mai târziu ce părere voi avea.
Inspir profund de câteva ori și încep să privesc mișcarea oamenilor.
Acum am timp să preiau energia celor care-și caută porțile de îmbarcare. Unii împing cărucioare cu bagaje, alții cară trolere după ei, alții au doar câte un rucsac.
Am timp să admir călătorii care tranzitează acest aeroport în drumul lor către locuri ce-i cheamă.
Am timp să văd oamenii care se așează la cafeneaua unde stau. Cupluri, familii, solo traveleri, grupuri de prieteni, copii.
Am timp să văd soldații și/sau polițiștii, unii sunt în uniforme verzi, alții în uniforme albastre, care patrulează cu armele în mână. Imaginea lor îmi face corpul să se îndrepte automat și să rămână într-o stare de alertă.
Am timp să observ, în treacăt, forfota angajaților cafenelei.
Și am timp să mă observ pe mine, aici, într-un aeroport din Sud-Estul Asiei.
Am devenit o scriitoare. O scriitoare a propriei povești de viață, în primul rând.
În al doilea rând, sunt o scriitoare de scrisori în care povestesc despre ce-mi arată viața.
Copila din interiorul meu este emoționată să îmbrățișeze și să primească acest cuvânt – scriitoare. Este oare prea mult? Sunt demnă de această etichetă?
Nu știu. Ce știu este că am lacrimi în ochi, conștientizând acest moment. Eu, la o cafenea din aeroportul Changi din Singapore, în Asia, absorbind energia din jur, primind inspirația și așezând cuvinte cu emoție.
Și ce este puțin înfricoșător, am senzația unui deja vu. Ca și cum am mai trăit asta.
Va continua…
Attraversiamo împreună spre Ananda din aeroportul Changi,
S.
Scrisori între Bali și Singapore
Joi, 08.12.2022
Note dulci de final:
Dacă simți că-ți sunt cu folos cuvintele așezate aici – un share al scrisorilor favorite, fie o mică donație în Revolut, fie o cafea virtuală – mă ajută enorm. Mulțumesc.
https://www.buymeacoffee.com/simona13
Citește mai mult despre povestea Scrisori din Bali:
What do you think?