Dragă Jurnalule,

Am simțit nevoia de puțină lumină, așa că am aprins lumânări, una – două, mai multe. 

Pentru sufletele care sunt adormite în cer, pentru cele care sunt amorțite pe pământ. 

Am ars și lemn de santal, cât să-i simt mirosul purificator până-n gândurile cele mai negre. 

Ale mele, și ale oamenilor din oglindă.

Mă văd în bucăți. Mă recunosc în păcate. Trăiesc o mie de vieți într-una singură.

Mă ascund sub fricile lor. 

Mă sting în durerile lor. 

Mă nasc în bucuriile lor. 

Eu sunt oamenii din oglindă. Ascunsă sub măștile lor în reflexii diferite. 

Cum ne amintim să fim? 

Cum uităm cine suntem?

Cum trecem de oglindă? 

Acum, aici, cu fiecare flacără tremurândă dansându-mi în privirea lăcrimată, mă rog pentru fiecare.

Pentru copila care simte că nu este văzută, deși prezența ei luminează orice încăpere în zâmbet.

Pentru femeia care nu vede cât este de frumoasă, deși oamenii sunt fascinați de farmecul ei.

Pentru băiețelul care nu mai găsește bucurie în nimic, deși el creează o infinită bucurie prin cuvintele lui.

Pentru bărbatul care uită să se bucure de ceea ce are și aleargă spre viitor, deși are atâtea motive să se oprească și să fie fericit.

Mă rog pentru toți oamenii din oglindă care se simt blocați, neîmpliniți, pierduți, obosiți, speriați, nerăbdători, dezamăgiți, pentru cei care își propun prea multe, pentru cei care au o zi, o săptămână sau un an dificil. 

Mă rog să-și amintească preț de o clipă că e ok. 

Mă rog pentru ei și pentru mine. 

Este ok să avem zile dificile, să ne simțim pierduți, stinși. 

Cred că face parte din experiența asta magică de a fi om. 

Și de a avea jumătăți egale în noi de Cer și Pământ, Lumină și Întuneric, Rai și Iad. 

Dar ce avem infinit în noi este iubirea. 

Îmi închei această rugă închizând ochii în fața lumânărilor, și deschizându-mi sufletul în Univers. 

Mă rog să fiu iubire. Azi, aici, acum, mereu.

Eu și oamenii din oglindă. 

Cu sufletul deschis,

S.