O inimă frântă și un gând despre moarte

Au trecut două zile.

Două zile de când nu am mai scris nimic.

Două zile de când inima mea se dezintegrează și caută să se așeze cumva la loc.

Două zile de la ultima scrisoare pe care nu am avut curaj să o public până azi (link Scrisoare pentru Mihnea), pentru că în momentul în care am scris-o am simțit frică. 

O frică de care uitasem. Un gând pe care-l port de peste zece ani cu mine. 

Nu știu dacă a fost un gând ales intenționat ori a venit de altundeva.

Nu știu dacă este adevărat. 

Frica de moarte. 

Gândul că timpul meu este limitat pe acest Pământ. Da, știu că pentru toți este. Dar la mine are o cifră. 35. 

35 de ani. Mai am patru luni și voi împlini 36. 

Am scris plângând acea scrisoare. 

Mai am puțin și plâng și acum.

Iar în seara aceea, după ce am trimis scrisoarea în privat, am aflat că am rănit una din cele mai importante ființe din viața mea, datorită deciziei mele și modul în care am anunțat această decizie. 

Am rănit una din prietenele pe care le prețuiesc și le admir enorm. 

De acolo, inima mea a tot continuat să se frângă. Și eu am tot căutat să adun bucățile, să nu mă întorc împotriva mea, să nu mă las copleșită de durere, să nu mă împotrivesc oamenilor care veneau spre mine cu iubire. 

Dar cumva, tot am dat din durere în jurul meu. 

Însă nu o să intru în detalii, pentru că deși aici mă arăt așa cum sunt, în totalitatea și autenticitatea pe care le-am ținut ascunse mult timp, sunt momente pe care le țin doar pentru mine. 

Aici aleg să arăt bucăți de suflet, multă vulnerabilitate și adevărul meu așa cum îl simt acum, însă nu voi pretinde nicicând că sunt ceva în plus aici față de cine sunt în realitate. Deși cumva se simte că sunt altă persoană în scris. Asta pentru că aici pot fi eu, fără măștile pe care le pun de obicei automat în societate. Dar învăț să dau jos acele măști.

Nu există om care să nu facă greșeli, iar eu am făcut multe la viața mea. Și nici o prietenie perfectă nu cred să existe. 

Însă, pentru nici o clipă, decizia de a rămâne aici nu s-a simțit ca o greșeală. 

S-a simțit ca o nouă șansă la viață.

Deși e atât de plină de necunoscut și de lipsă de stabilitate financiară.

Dar poate că despre asta e tot acest vis. 

Aceste scrisori în care îmi așez sufletul, oamenii, nesiguranța, iubirea, durerea, imperfecțiunea, căutarea, dorul, regăsirea sunt despre un sfârșit și un nou început. 

Poate într-un fel sunt despre moarte și renaștere. 

Aici mă dezbrac până la oase, de tot ce știu, de trecut, de atașamente, de frici și apoi mă las cuprinsă de flăcările din interiorul sufletului meu. 

Și ard între cer și pământ până devin vânt și cenușă.  

Iar din cenușă, precum pasărea Phoenix, renasc într-o persoană pe care mi-am dorit mereu să o întâlnesc. 

Pe mine, cea adevărată. Pe mine, cea plină de iubire pentru TOT. Iubire pentru tot ce sunt eu și tot ce există. 

Până atunci, mai am de dezintegrat niște bucăți din inima mea și de reașezat la loc.

P.s: totuși, nu avem siguranța zilei de mâine. Nu știm niciodată care ne va fi sfârșitul, deci ce alegem să facem cu momentul de acum? Cum îl trăim? Din frică sau din iubire?

Cu inima frântă,

S.

Scrisori din Bali

joi, 10 noiembrie 2022