Noaptea neagră a sufletului

Din această dimineață, vremea e cumva atipică. Atipică pentru zilele din Ubud de până acum.

Pentru mine, e totuși aducătoare de ceva familiar. Ploaia, vântul, cântecul păsărilor. Mă poartă departe de aici. Mă poartă în trecut, în amintiri de pe dealurile copilăriei de care mi-e dor, și mă poartă în interior, în întunericul din mine.

Din vârful patului, privesc palmierii cum dansează liberi sub cerul înnorat, ascult vântul cum trece prin crăpăturile geamurilor și mă las purtată de melodia Demons să-mi fie ancoră pentru aceste cuvinte.

Nu am reușit să scriu foarte mult în ultimele zile și, deși mă simțeam vinovată, am înțeles că e necesar să am răbdare cu mine.

Dar iată-mă aici, într-un moment cu (mai multă) vulnerabilitate. În “noaptea neagră a sufletului”.

Știu că printre scrisorile de până acum am strecurat povești despre durere, dar am făcut-o într-un mod mult mai poetic și cumva dulceag-amărui. Am un mod aparte de a îndulci lucrurile, chiar și pe cele amare.

Dar acum câteva zile am primit o întrebare care m-a pus pe gânduri: Ce ar fi vrut Simona de acum 5 ani să știe când citește aceste scrisori? 

Răspunsul meu: ar fi vrut să știe despre tot ce se ascunde în spate. Despre durere și frustrări. Despre greutăți. Despre provocări.

Simona de acum cinci ani ar fi vrut să știe că…

Să-ți urmezi propriul drum vine cu respingere și judecată de la cei din jur, de la prieteni sau/ și familie.

Au fost nopți mai întunecate decât poate păreau pentru unii trecători pe străzile Ubudului. Nopțile în care mi-am lăsat lacrimile să curgă pentru că am primit neînțelegere, judecată, respingere, întrebări, proiecții, furie.

În acele momente am simțit și eu furie, judecată. Oglindeam ceea ce primeam. Și aș fi vrut să trimit înapoi acele cuvinte grele. 

Dar am ales să plâng, mergând pe străzi, privind spre stele, cerând putere inimii mele să înțeleg, să nu judec.

Am ales să respir și să mă întreb dacă eu chiar sunt acea persoană văzută de departe. Într-adevăr, pot să-mi asum că nu sunt un om perfect și nici o prietenă ideală și că am făcut greșeli.  

Dar scrisul, vulnerabilitatea pe care o așez aici, sunt parte din adevărul meu, sunt parte din mine. 

A scrie aceste Scrisori din Bali, în care mă arăt cu totul, în care scriu despre viața mea, despre bucurii și despre dureri, este poate cel mai autentic lucru pe care l-am făcut vreodată. 

Și o fac dintr-un loc al iubirii, al procesului de vindecare, al dorinței de a împărtăși despre fiecare etapă în parte. 

Am ales drumul scrisului și unii oameni nu mă (mai) înțeleg. 

Și nu e ușor să văd cum se dizolvă legături pe care le credeam puternice, dar înțeleg că e necesar ca eu să merg înainte. 

Simona de acum cinci ani ar fi vrut să știe că…

Lipsa comunicării în relație va duce la multă durere amestecată cu furie și nefericire care vor ieși la suprafață în cele mai neașteptate momente.  

Timp de doi ani de zile am ales să sufăr în tăcere, pentru că nu am știut să-mi exprim sentimentele, nevoile, așteptările, dorințele, demonii. 

Și am ales să mă rănesc pe mine însămi, în loc să rănesc omul care m-a susținut pe drumul acesta al scrisului. 

Dar cum aș fi putut să rănesc primul om (și singurul pentru o perioadă lungă) care a văzut o sclipire în cuvintele mele și care m-a încurajat să scriu atunci când eu nu credeam în mine? 

Însă aveam să o fac. 

Am ajuns în Bali și toată durerea reprimată, toată nefericirea neexprimată, toate au ieșit la suprafață și tot ce am știut și putut să fac a fost să scriu. 

De la peste 10.000 de km depărtare, prin cuvinte, am trimis un cutremur în București, în inima lui. L-am rănit în câteva secunde cât pentru toți cei opt ani…și am primit dezamăgirea și durerea lui.

Simona de acum cinci ani ar fi vrut să știe că…

Oamenii se grăbesc să judece și să critice deciziile și relațiile celorlalți prin propriile filtre.

Mi s-au aruncat cuvinte grele deși niciunul nu a venit de la el: sunt lașă, sunt egoistă, sunt lipsită de respect, niciun om nu merită să i se facă așa ceva. 

S-au aruncat pietre grele spre mine. Dar le-am primit pe toate umilă. Nu sunt mândră de mine, dar cumva nu sunt nici dezamăgită de decizia luată. 

Oricât de stupid, laș sau egoist ar suna, am luat această decizie din iubire și respect față de relația noastră. Am simțit că e ceea ce amândoi avem nevoie, să fim liberi, fiecare pe drumul nostru. 

Iar el, cu toată dezamăgirea și durerea, încă îmi este alături și mă susține. Iar eu îl susțin pe el în tot ce face. 

Simona de acum cinci ani ar fi vrut să știe că…

Uneori, ni se oferă o șansă de la viață. O singură șansă pentru a alege un drum pe care am visat dintotdeauna să mergem. 

Nu e ușor să renunțăm la ce cunoaștem și să o luăm de la zero pentru a urma un drum care e doar al nostru. Ni se vor arăta multe obstacole, provocări, frici pe acel drum și va fi al naibii de greu pe cât va fi și de mulțumitor.

Am avut curaj să mă arunc în cel mai mare necunoscut din viața mea, schimbându-mi complet alimentația, rutina, modul în care privesc prezentul, viitorul, trecutul. 

Dar cu tot acest curaj, aveam să mă întâlnesc și cu cele mai mari frici. 

Frica de exprimare

Am întâlnit și dezintegrat (parțial) frica de exprimare pe scena de la Ubud Writers Festival citind o poezie în limba engleză. În fața a poate 100 de oameni. Întreg corpul îmi tremura, un ochi l-am ținut închis cred că aproape tot timpul. 

Dar când am coborât de pe scenă, am simțit că am lăsat ceva în urma mea. Și de atunci, am mai dezintegrat din frica de exprimare urcându-mă a doua oară pe o scenă, mai mică, mai puțin tremurat, mai mult curaj. Am făcut trei live-uri, unul pe Facebook cu Desiree, două pe Instagram. Am înregistrat 5 episoade audio fără nimic pregătit înainte. 

Frica de sărăcie și frica de abundență

M-am făcut bucăți de durere simțind frica de sărăcie în camera de rugăciune din aeroport din Singapore, știind că mai am bani doar pentru viză dar nu suficienți și pentru șofer în noaptea aia.

Și am mai dezintegrat frica asta și în alte zile. În zile în care nu știam dacă voi avea bani să mănânc și uneori aveam cât să mănânc puțin. Poate că nu era de ajuns mereu, dar a experimenta foamea mi-a dat o putere nouă. Puterea de a separa foamea emoțională de cea fizică. Puterea de a nu căuta confortul imediat.

Am dezintegrat și frica de abundență (posibil să mai am de lucrat) observându-mă că atunci când am ceva mai mulți bani tendința e de a-i da imediat mai departe. 

Fie că am donat pe stradă mai mult decât o fac atunci când am mai puțin, fie că îmi potoleam foamea emoțională căci ne-am întâlnit de câteva ori, ori foamea din zilele trecute și mâncam puțin mai mult ori îmi ofeream câte un dulce sănătos ca desert, începeam să observ rezistență. Mă judecam, mă certam, mă analizam, mă întrebam dacă chiar aveam nevoie, dacă merit, dacă nu sunt iresponsabilă. 

Am învățat că tot mai am învățat cum să primesc abundența, plăcerea, bucuria, darurile Universului.

Frica de singurătate

Am dezintegrat frica de singurătate simțindu-mă singură la capătul lumii (dar în cel mai fericit loc de pe pământ pentru mine), de unii respinsă și judecată, de alții iubită și susținută până la cer.

M-am observat când evit să fiu eu cu mine și cum caut să fiu în jurul oamenilor, căutând ceva, o salvare din exterior.

Am învățat că salvarea mea vine din interior, din a-mi da voie și timp să fiu singură.

Frica de moarte

Am stat cu frica de moarte aproape de mine și am luat-o la dans. M-am întrebat de multe ori dacă mai am timp, iar uneori auzeam doar NU. 

Atunci muream și înviam în același timp în interiorul meu. Sunt un alt corp în alt om. Zilnic.

Simona de acum cinci ani ar fi vrut să știe că…

Simplitatea este un instrument puternic de privit viața cu mai multă apreciere.

Am putut supraviețui două luni și jumătate cu un bagaj de haine pentru doar trei săptămâni. Am învățat să mă joc și să combin hainele între ele astfel că mereu mă simt confortabil, nu ca și cum îmi lipsește ceva. Deși, din când în când, mi-am dat voie să-mi exprim sufletul cu ceva nou ales cu intenție și respect față de ce am deja.

Am învățat să apreciez mai mult fiecare produs de îngrijire în parte și îl folosesc până la epuizare. 

Am învățat că sentimentul de acasă poate fi găsit și într-o cameră simplă, modestă.

Simona de acum cinci ani ar fi vrut să știe că…

Atunci când ne exprimăm sincer și autentic prin talentul ce ne este dat, vom atrage oamenii care rezonează cu noi și ei ne vor fi cei mai mari susținători. 

Am fost copleșită de emoție când oamenii au început să-mi laude scrisorile. Am plâns de multe ori de recunoștință dar și de teamă că voi deveni înfumurată sau că ego-ul va prelua controlul. Am plâns de frică și dansat în același timp de bucurie.

Dar tot am încercat să limitez impactul laudelor, să nu le dau voie să treacă prin mine și să manifestez mai multă apreciere de la mai mulți oameni. 

Am învățat că nu trebuie să mai resping complimentele și să le primesc, să le onorez și să le dau voie să curgă prin mine.

Dacă în urmă cu 5 ani îmi era frică de neiubirea și respingerea oamenilor, acum pot să le accept, să le îmbrățișez ca apoi să mă eliberez de ele.

Tot în urmă cu 5 ani îmi era frică de faptul că prin cuvintele mele voi atrage judecată și răutate, însă până azi am atras atât de multă iubire și prețuire și bunătate și cei mai calzi oameni mi-au venit în întâmpinare ca să mă însoțească. 

Am îngeri pe Pământ care mă susțin prin încurajări constante și prin suport financiar.

M-am întâlnit pe drumul scrisului și cu atașamente, cu așteptări, cu respingere, cu întrebări precum „sunt îndeajuns de bună?” sau „merit să primesc?”.

Am învățat să mă detașez, am vindecat rușinea de a primi, am îmbrățișat respingerea și am privit așteptările ca pe ceva uman.

Tot pe acest drum am înțeles că voi întâlni multe reflexii diferite ale mele. Și m-am vindecat, am primit răspunsuri, dans, siguranță, lumină, identificarea limitelor proprii. Am învățat cât de conectați suntem și că pot să iubesc necondiționat fiecare om ce-mi iese în cale, chiar dacă acel om trezește umbrele din mine.

Am învățat și învăț zilnic să mă las purtată de necunoscut. Am învățat și învăț zilnic să mă abandonez înțelepciunii interioare. Am învățat și învăț să renunț la control. Învăț zilnic să mor și să reînviu.

Sunt un alt corp în alt om. Zilnic.

Attraversiamo împreună spre Ananda prin noaptea neagră a sufletului,

S.

Scrisori din Bali

21 & 24 dec. 2022

Note dulci de final:

Dacă simți că-ți sunt cu folos cuvintele așezate aici – un share al scrisorilor favorite, fie o mică donație în Revolut, fie o cafea virtuală – mă ajută enorm. Mulțumesc.

https://revolut.me/simonagoqw

https://www.buymeacoffee.com/simona13