Venezia, amore mio!

Azi trebuia să fie despre reîntâlnirea noastră.

Tu – un oraș ca nici altul de până acum, eu – un om ca toți oamenii, înlănțuindu-ne într-un dans al iubirii sub măștile carnavalului.

Dar azi tu ești acolo unde ești, întâmpinând și seducând alți oameni cu măștile tale.

Pe când eu?

În timp ce-ți scriu aceste rânduri, întorc privirea spre geam și mă uit la fulgii de zăpadă ce coboară din cer. Revin cu privirea în casă, privesc florile primite azi de la oameni dragi și îmi îmbăt simțurile cu a doua cafea pe ziua de azi.

Totodată, mă agăț cât pot de tare de emoțiile trăite în dimineața aceea la răsărit și de toate celelalte trăiri printre canalele tale.

Revăd chiar acum, cu ochii minții, momentele unei călătorii care-mi pare, din ce în ce mai mult, precum un vis. Ca să mă apropii mai mult de amintirea ta, desfac ultimul suvenir neatins, o bomboană acrișoară de la Limonoro (cel mai delicios magazin), și mă las purtată de gust.

Îmi amintesc de tine, Veneția, ca fiind ademenitoare, fascinantă, hipnotizantă.

Mi-ai spulberat toate așteptările, m-ai atras în adâncimile tale, m-ai făcut să mă îndrăgostesc de tine.

Știu! Ți-am promis că mă voi întoarce și că ne vom da întâlnire de ziua mea de naștere, dar iată că azi suntem departe. Din păcate, m-am atașat prea mult de această promisiune. Am rămas blocată în propriile mele gânduri, neștiind cât de rău îmi fac.

Regret neîntâlnirea dintre noi. Însă, îți promit că sunt recunoscătoare pentru acel Decembrie trecut.

Vezi tu, a fost mai bine atunci când nu mi-am creat deloc așteptări. Pentru că doar așa te-am putut trăi într-o stare continuă de euforie.

Acum s-au adunat sute de ore peste timpul avut împreună.

Îți mărturisesc cu tristețe, au fost zile când m-am învinovățit că nu m-am putut ține de acest plan al nostru.

Am suferit crezând că nu merit să te mai revăd. Dar sub toate aceste gânduri create de minte, am (re)învățat o lecție pe care poate tu nu mi-ai fi oferit-o.

Hm, ce înseamnă să rătăcești prin viața de adult.

Dacă m-aș întoarce în timp aș vrea să pot alege, în loc de geografie, să învăț harta emoțiilor mele.

Aș vrea să știu drumul de la anxietate la liniște. Vreau să știu cum să respir normal, fără să am cerul gurii amorțit și furnicături în picioare. Am nevoie să știu cum să identific tiparele de care nu mai am nevoie. Vreau să identific momentul în care îmi fac așteptări peste așteptări și să mă detașez de ele.

Și dacă tot m-aș întoarce în timp, aș alege ca în loc de istorie să practic recunoștința, compasiunea pentru aproapele meu, vulnerabilitatea, pacea, dărnicia.

La ce ne servește istoria dacă unii oameni tot vor să retrăiască durerea bunicilor noștri și să aducă teroare?

Vezi tu, Veneția? Cred că aș fi venit la tine cu o inimă grea, pentru că aici atmosfera e apăsătoare. Retrăim incertitudinea, ne este teamă de ce ne rezervă viitorul iar eu, spre rușinea mea, mă plâng de dorul tău.

Trag aer adânc în piept, îmi rețin lacrimile cu un zâmbet dulce-amărui și mă las în voia prezentului și a vieții.

Primesc lecțiile pe care le am de învățat, mă dezvălui prin scris și mă ofer lumii prin cuvinte blânde.

Dar mai întâi, iau fiecare clipă pe rând, mă ascult cu atenție, îmi încarc energia cu ce-mi face bine și doar cu ce are sens pentru sufletul meu.

Accept incertitudinea.

Nu aștept nimic.

Accept totul.

Mă eliberez de zgomot, de cel extern mai ales, de “trebuie”, de atașamente.

Deci, Veneția, dacă ne vom mai întâlni în această viață te voi trăi și mai frumos, mai asumat, mai conștient.

Până atunci, am să te mai povestesc de câteva ori.

il tuo,

S.

01~Mar~2022

Scrisori înainte de Bali