Jurnal de călătorie: Răsărit în Colibița

Privim o fotografie a unui loc de care nu am auzit şi, de nicăieri, apare o conexiune.

O dorinţă. De a împacheta bagajele şi a pleca la drum cât mai curând.

Pe măsură ce lăsăm să treacă tot mai mult timp, ni se face dor.

Dor să ne bucurăm simţurile cu peisajul la scală reală, să-i respirăm aerul, să-i furăm momente prin aparatul nostru de fotografiat şi să ne definim propriile percepţii despre acel loc.

O astfel de călătorie exterioară reprezintă un combustibil necesar pentru o călătorie interioară.

Călătorie care ne ajută să înlăturăm straturile de praf depuse pe suflet.

Prima dată când am ajuns în Colibița, în toamna lui 2015, era aproape miezul nopții și un întuneric deplin.

Dar urma să fim uimiți de un cer spectaculos. Senin şi plin de stele. Stele căzătoare.

Apoi, pentru prima dată în viață, ochii noştri au surprins o dâră de praf magic în spaţiu. Calea Lactee ni se arăta în splendoarea ei.

Aici, am simțit că Universul este mai aproape.

Un loc fermecător dar uşor straniu datorită reflexiilor de pe un lac a cărui îmbinare cu pământul nu o anticipam, ne spunea “Bun-venit”.

Am adormit cu gândul la ce urma să vedem în dimineața următoare.

Și ne-am trezit nerăbdători când soarele se ridica din spatele munților.

Pe măsură ce razele sale ne îmbrățișau, iar ceața apărea levitând uşor deasupra lacului, norii transformau peisajul montan din fața noastră într-un carte poștală.

Dacă noaptea este despre apropierea Universului de pământ, răsăritul din Colibiţa este o poveste despre linişte, cu o lumină şi un aer curat pe care vrei să le inspiri din nou şi din nou, până când îți vezi acea linişte prinsă de suflet.

O poveste pe care o caut în fiecare an de atunci, în preajma începutului de toamnă.

Cu dor,

S.

calea lacteecolibițarăsărit