Jurnal de călătorie: Trăiri în Veneția

Înainte de a povesti despre ce a însemnat Veneția pentru mine, trebuie să încep cu o mărturisire. Cred că doar așa va căpăta mai mult sens acest jurnal de călătorie pentru cititor.

Cu ceva ani în urmă, s-a întrezărit un vis printre ale mele gânduri. Unul mai vechi decât Bali.

Dealuri peste care tronează o lumină ca niciunde altundeva, străduțe înguste și clădiri din piatră, acorduri de la dolce vita și voci grăbite, cuvinte dulci și prosseco.

Un vis cald de vară numit Italia.

Sincer, nu știu de unde a apărut acest drag pentru o țară necunoscută.

Poate din filme, din fotografii, din povești auzite ori din vieți trecute.

M-am întrebat deseori dacă visul îmi aparține, însă pe măsură ce a trecut timpul și anii care m-au ținut departe, acesta a căpătat mai mult sens și claritate.

Iar în inimă mi s-a înfiripat o poveste de iubire. Eu – un om simplu. Ea – o țară extraordinară.

Sunt acele iubiri între oameni pe care le trăim cu toții – speciale, simple, așezate, pasionale, grăbite, nerăbdătoare, răvășitoare.

Apoi, sunt aceste iubiri între oameni și locuri – cu o energie diferită, magice, răbdătoare, vibrante, hipnotice. E o iubire pe care eu o simt ca o chemare.

Mă îndrăgostesc de aceste locuri, mi le imaginez înainte de a le cunoaște și îmi imaginez cum sunt eu acolo. Îmi proiectez trăirile și caut să-mi setez starea potrivită.

Astfel m-am imaginat de multe ori alergând pe dealurile Toscanei și cutreierând orașele din zonă, am visat cu ochii deschiși la un concert a lui Andrea Boceli în Portofino, m-am gândit să-mi pun o dorință la Fontana di Trevi și am poftit cu gândul la cea mai bună pizza pe undeva în Napoli.

Dar la Veneția nu m-am gândit. Mai deloc. Nu mi-am imaginat nimic. Știam doar că sunt niște gondole pe acolo, care ar fi fain de surprins dimineața devreme pentru a avea ceață (dacă este cazul) și mai puțini oameni. Atât.

Ah, câtă nesăbuință din partea mea. Și totuși, ce bine că mi-am dat voie să nu am așteptări.

În momentul în care am ieșit din gară pe peronul Santa Lucia din Veneția, am făcut implozie pe interior.

Eram, pur și simplu, copleșită. Nimic nu se lega, nimic nu avea sens. Veneția din gândurile mele a fost spulberată de cea din realitate.

Totul era ca într-un vis doar că nu era visat de mine: imaginea canalului, gondolele, bărcile, lumina caldă a apusului, clădirile impunătoare, totul era fascinant.

Și fiecare zi ce a urmat acolo a fost la fel de surprinzătoare.

Veneția mi-a fost un spectacol continuu de imagini vii, de artă, de culoare, de frumos, de muzicalitate, de romantism.

Îmi era aproape imposibil să nu mă opresc, să nu privesc de jur împrejur, să nu mă întreb dacă ceea ce văd este cu adevărat real. Trăiam o stare nesfârșită de uimire, de bucurie pură.

Trăiam o nouă poveste de iubire pentru un oraș poetic.

Cum se simte această idilă?

Precum un cappuccino cu spumă densă de lapte servit sub un soare blând de Decembrie, alături de un zgomot plăcut, în Piazza San Marco.

M-am lăsat fermecată de piațete ascunse, rufe întinse peste canalele de smarald, clădiri colorate, străduțe înguste și lungi care mă purtau ușor spre locuri ce-mi păreau a fi secrete.

M-am trezit într-un labirint de sentimente fără început și fără sfârșit căci mereu totul îmi părea a fi diferit, nou, exuberant, efervescent.

Poate că trebuie să dau vina pe lumina aceea care picta clădirile cu o înfățișare mereu diferită, cu fiecare minut de pe ceas mi se dezvăluiau din nou și din nou sub ochii mei – precum un portal spre trecut.

Iubirea mea pentru Veneția este precum o apă rece de mătase în valuri unduitoare, care pare că ar vrea să-și arate vulnerabilitatea din adâncurile ei. Dar, în egală măsură, îmi este teamă că poate fi o iubire amăgitoare precum o sirenă cu voce nepământească.

Însă, ce contează cel mai mult, știu că trăiesc o iubire ca nici alta de până acum.

Iar în această aventură ca un vis, mi-am dat seama că eu nu caut locuri, orașe, țări doar pentru că vreau să le bifez pe o hartă a călătoriilor făcute în această viață.

Sunt locuri care mă caută și mă cheamă deoarece am nevoie de ele pentru călătoria mea interioară.

Voi scrie despre asta într-o scrisoare pentru Veneția, în curând.

Până atunci, închei cu o notă de recunoștință pentru raza mea de soare și cea deschizătoare de drumuri interioare:

Lorelai, cuvintele de mai sus nu s-ar fi simțit și nu s-ar fi scris fără tine. Mulțumesc de un infinit de ori.

Visează cu mine,

S.

calatoriiGara Santa LuciaItaliajurnal de calatoriiPiata San MarcoVenetia