Întoarce-te acasă în trupul tău

Întoarce-te acasă. 

Vino acasă. 

Acasă în trupul tău. Acasă în inima ta. Acasă în pântecul tău. 

Am crezut că e de ajuns să am inima deschisă. 

Dar fiind parte dintr-un program menit să mă ghideze înapoi în trupul meu de femeie, susținut de draga de Andreea, m-am lovit de un adevăr dureros.

Nu știu cum să fiu complet în trupul meu. 

Nu pot să frâng bariera dintre inimă, respirații și pântec.

Nu pot să cobor în infinitatea Universului interior. Totul se simte greoi. Nu pot să pătrund dincolo de plexul solar. Respirațiile sunt incomplete. 

Am adormit în timpul practicilor. Am simțit rușine față de femeile din cerc. Dar de fapt corpul mă proteja de durere. E atât de multă durere adunată în pântecul meu. 

O durere care nu e doar a mea.

Inițial nu am înțeles de ce, de unde. 

Dar aseară am dansat cu umbra mea de pe peretele pe care se proiectau culori, fluturi, forme geometrice. Apoi m-am întors și am dansat cu umbrele din interior.

Și am început să cobor treptat, în adâncuri, în straturi, spre pântec.

Am reîntâlnit durerea de abandon. Și am început să resping furioasă momente pe care le-am trăit. 

Am vrut să uit lucruri și oameni și atingeri și emoții. Am vrut să șterg amintirile în timp ce-mi împingeam unghiile în carnea de pe umeri. 

Respiră. Pune mâna pe inimă.

De ce vrei să uiți? De ce alegi să privești cu durere ce ai trăit? Nu ești oare recunoscătoare pentru tot ce ai primit? Pentru tot ce ai învățat? 

Liniște. Zâmbet. Lacrimi. Respiră. Dans cu alte umbre. 

O melodie nouă. 

Nemișcare.

O mână pe pântec.

O mână pe inimă.

De ce nu pot să las vibrația cosmică să urce dinspre pântec spre inimă? De ce nu pot lăsa creația să curgă precum râul vieții din mine? 

Pentru că în pântec port o inimă nenăscută. O trompă uterină și un embrion au fost scoase din mine cu doar câteva ore înainte de întâlnirea mea cu moartea. Am fost atât de aproape de moarte pentru acea viață care prindea viață în interiorul meu.

Lacrimi fierbinți coboară pe obraji. 

Dar asta nu e tot. 

Mai port în pântecul meu ceva. 

Nu-mi aparține dar totuși se simte în mine. O inimă ucisă din frică, din neputință, din neștiință. Un frate pe care nu am apucat să-l întâlnesc. O iubire pe care mi-am dorit să o cunosc.

Mă dezintegrez de durere și de furie. 

Câte inimi nenăscute sau ucise sunt în mine? 

Mâna dreaptă, cea care este așezată pe pântec începe să vibreze, să tremure, să conțină, să vindece. 

Simt iertare, tristețe, neputință, iubire. 

În pântecul meu se află viața și moartea deopotrivă. Începutul și sfârșitul. Creația și Nimicirea. 

În pântecul meu și al tuturor femeilor se află Adevărul nerostit. 

Bine ai venit acasă. Acasă în trup de femeie. 

Acasă în Creație și Adevăr. 

Attraversiamo împreună spre Ananda prin întoarcerea acasă în trupurile noastre,

S.

Scrisori din Bali, 24.02.2023

Note dulci de final:

Dacă simți că-ți sunt cu folos cuvintele așezate aici – un share al scrisorilor favorite, fie o mică donație în Revolut, fie o cafea virtuală – mă ajută enorm. Mulțumesc.

https://revolut.me/simonagoqw

https://www.buymeacoffee.com/simona13