Împreună, dar separați

Tu și eu. 

Ei și ele.

Noi.

Femei și Bărbați. Yin și Yang.

Împreună, dar separați. 

Bem cacao ceremonială (sau orice altă băutură) ca să ne deschidem inimile. Dar de fapt ne amăgim și ne mințim frumos, pentru că inimile încă ne sunt închise.

Dansăm liber ca să ne exprimăm cuvinte și emoții pe care nu avem curaj, putere, speranță să le spunem cuiva.

Dansăm singuri. Dansăm împreună.

Ne privim în ochi, ne privim înăuntru, ne recunoaștem mișcările, ne conectăm inimile, ne trezim părți din noi pe care nu le știm, ne ținem spațiu pentru vindecare în mijlocul ringului, ne sărutăm, amețim deși nu am băut alcool, ne luăm rămas bun neînțelegând ce s-a întâmplat. 

Vrem iubire? Vrem sex? 

Vrem ceva mai mult. 

Vrem să ne recunoaștem această conexiune, căci dorința asta fierbe în sângele nostru. Pentru că suntem deja conectați, nu separați. 

Dar nu suntem pregătiți. 

Suntem ciuntiți. Suntem plini de păcatele trecutului. Suntem împreună, dar separați.

Suntem copii răniți îmbrăcați în trupuri de adulți care vor să pară că au totul sub control. Ne facem selfies în care vrem să arătăm cât de atrăgători, magnetici, sexy, siguri pe noi suntem dar în interior ne simțim vulnerabili și ne dorim să fim văzuți cu totul. 

Unii suntem plini de ego și ne lăsăm conduși de superficialitate, de putere, de emoții negative, de frică neputând găsi ușor drumul înapoi spre Sine și spre iubire. Și facem ravagii în jurul nostru, cu persoanele care aleg să aibă încredere în noi. 

Înțeleg din ce în ce mai bine de ce. 

Suntem amorțiți de la atâta durere.

De la tot ce am învățat și preluat în primii ani ai copilăriei, în familii incomplete, cu părinți indisponibili. 

Eu sunt unul din acei copii.

Am crescut fără tată. Aveam aproape 7 ani când l-am văzut prima dată. Un străin înalt, cu umbrelă, probleme cu alcoolul și cu sănătatea mintală. Un om pe care tot eu a trebuit să-l iert pentru că era schizofrenic și nu era capabil de iubire, afecțiune, atenție. Un om care atunci când a murit nu am putut să-l plâng pentru că a rămas un străin până la final. 

A trebuit să accept că nu pot primi iubirea lui. Dar asta nu înseamnă că nu mi-am dorit-o.

Așa că am tot căutat să o găsesc undeva, la cineva, cândva.

Emoțional, nu am înțeles niciodată conceptul de tată. 

Cel mai aproape de acest concept mi-a fost bunicul din partea mamei. Însă nici el nu era mereu prezent. Și nici el nu mai este în viață. Dar moartea lui m-a devastat, m-a făcut bucăți pe interior aducându-mi o durere imensă, regrete, vinovăție – eu eram de vină că nu am primit mai mult timp cu el, mai multă iubire de la el. 

Foarte târziu, mult prea târziu, am identificat și am devenit conștientă de un tipar pe care-l urmam. Alegerile mele în relații erau mereu între imaginea “bad boy” – tatăl și “good boy” – bunicul. 

Dar în ambele alegeri nu exista acea disponibilitate emoțională întreagă, completă, necondiționată. 

Deși am construit multe ziduri în jurul inimii mele pe parcursul anilor, am sperat mereu într-un prinț care va veni să mă salveze.

Mi-am însușit rolul de victimă ce are nevoie de cineva din exterior să vină și să o vadă, să o salveze. 

Până am înțeles că eu sunt cea care trebuie să se întoarcă spre Sine și să se salveze singură, să-mi ofer iubire necondiționată, să mă văd și să mă recunosc în oglindă, să-mi dau voie să simt durere și bucurie deopotrivă, să-mi dau jos zidurile ca să primesc iubirea așa cum nu am experimentat-o niciodată pentru că nu mi-am dat voie. 

Cum știm când ne-am vindecat? 

Suntem într-o căutare permanentă a vindecării de Sine, a copilului interior. 

Alergăm dintr-un workshop în altul, rupem straturi de durere, eliberăm traume, ne dezintegrăm în nopțile întunecate ale sufletului. 

Ne facem reguli pe care să le respectăm în cadrul unei interacțiuni. Și totul devine rigid, lipsit de esență, de simțire. Ne raportăm unii la ceilalți ca și cum suntem un proiect pe care-l avem de bifat de pe o listă.

Doar că uneori apare cineva care ne arată că viața, iubirea, interacțiunea umană nu are reguli scrise de noi. Dar nu suntem pregătiți să renunțăm la acele reguli.

Uneori ne mai deschidem inima către cineva. Și repetăm tiparele trecutului alegând persoanele indisponibile emoțional. 

Dar pentru că simțim durere, dăm vina pe el sau pe ea. Neștiind că puterea de a ne lăsa răniți e doar a noastră. 

Simțind atâta durere, alegem să ne închidem inima ca să o protejăm. Dar dacă ne închidem inima, atunci cum mai trăim viața în toată măreția ei? Și dacă uneori o închidem poate chiar în fața persoanei ce ne poate fi alături în procesul de vindecare?

Sunt atât de multe povești pe care nu ne dăm voie să le scriem.

Dar cum știm? Când știm?

Cum identificăm persoana potrivită? Unii rămânem în relații spunând “Da” țipând în interior “Nu” și ne întrebăm dacă persoana potrivită nu e undeva acolo în lume.

Dar dacă nu e despre asta? 

Dacă e despre a îmbrățișa și accepta cu inima deschisă fiecare persoană care vine spre noi cu o energie pe care o recunoaștem? 

Dacă e despre a oferi iubire și compasiune între feminin și masculin, feminin și feminin, masculin și masculin?  

Dacă vindecarea nu e doar despre a ne închide inima în fața lumii și a duce singuri procesul de dezintegrare și renaștere? 

Dacă vindecarea e de fapt despre a trăi fiecare zi, fiecare interacțiune cu inima deschisă?

Mie îmi este clar că am nevoie să uit tot ce știam. Să reînvăț interacțiunile umane, fie femeie cu bărbat, fie femeie cu femeie, de la zero. 

Și am mai înțeles ceva. 

Am înțeles că pot fi susținută în această călătorie. 

Nu e nevoie să fie o călătorie în care mă deconectez total de oamenii din jur. 

Pot primi iubire necondiționată, merit să fiu văzută. Pot să fiu asumată, și nu atașată.

Am înțeles că mă pot vindeca mai ușor, mai rapid prin interacțiuni, întâlniri, dansuri, împărtășiri vulnerabile. Fie femeie cu femeie, fie femeie cu bărbat. 

Avem nevoie unii de alții. Iar vindecarea poate avea loc și în timp ce trăim viața împreună, nu deconectați și speriați unii de ceilalți.

Attraversiamo împreună spre Ananda prin reconectarea femininului cu masculinul,

S.

Scrisori din Bali

28.01.2023

Note dulci de final:

Dacă aceste cuvinte îți ating inima, atunci te rog să mă ajuți cu un share al scrisorilor favorite, o susținere în Revolut ori o cafea virtuală – orice gest înseamnă mult pentru mine pentru că la începutul lunii februarie am de plătit chiria, biletele de avion pentru ieșirea din țară, viza la întoarcere.

https://revolut.me/simonagoqw

https://www.buymeacoffee.com/simona13

Cu mulțumire și recunoștință, să ți se întoarcă infinit.