Dragul meu Octombrie, 

Cu gândul la un citat cunoscut, pe care sunt sigură că-l auzi destul de des, vreau totuși să-ți spun și eu cât de mult mă bucur să trăiesc într-o lume și într-un oraș în care tu exiști în fiecare an, fiind mereu la fel de fermecător. 

Spre rușinea mea, nu-mi amintesc să-ți fi scris vreodată, deși inima-mi bate mai tare când te surprind în treacăt pe străzi, valsând ușor câte o frunză spre cărările nemăturate. Nu cred să fie lună mai plină de toamnă decât tine. 

Dacă Septembrie și Noiembrie reprezintă trecerea subtilă dintre anotimpuri, fiind despre un început și un sfârșit; în timpul tău (care, cumva, trece mult mai lin) se așează cele mai intense nuanțe-n copaci și cele mai profunde stări își fac loc în sufletele oamenilor. 

Tu, dragul meu Octombrie, îmi colorezi gândurile și te furișezi în interior desenându-mi frunze-n loc de inimă, plămâni și alte organe. Împreună cu tine, devin eu însămi un anotimp al transformării. 

Așa că lasă-mă să-ți povestesc despre o zi de toamnă, petrecută-n București sub al tău cer schimbător.

Cu puțin timp înainte de prânz, am luat la pas acest oraș pe care uneori reușesc să-l privesc cu o dragoste sinceră. 

Să știi că azi fix așa l-am văzut, l-am simțit, l-am iubit. Și l-am lăsat să-mi fie bucurie. 

I-am dat întâlnire în fața blocului, iar de acolo am pornit împreună pe străzile sale scăldate-n puțin gri, căci nu știu unde ții ascunse razele blânde (vorbim noi altă dată despre asta) dar ne-am încălzit privind singurul copac îmbrăcat complet în galben.

Ne-am întâlnit cu unii oameni grăbiți, am zărit în treacăt o doamnă-n vârstă ce curăța răbdătoare câteva frunze uscate de pe gard, am căutat din priviri o cafenea micuță de cartier care acum doi ani era împodobită toată cu dovleci și soare (acum avea obloanele trase) iar apoi am coborât la metrou. 

Știi? În metrou e la fel ca-n viață. 

Unii oameni urcă în timp ce alții coboară, unii stau mai multe stații, alții își dau seama că au greșit direcția și fug pân’ se-nchid ușile. 

Dar e fain, din când în când, să-ți iei loc de observator și să privești în tăcere. 

Am coborât la Izvor, cu gândul să-mi continui rolul de observator mergând pe Bd-ul Regina Elisabeta, pe lângă vechiul Cișmigiu.

Oamenii Bucureștiului sunt de toate felurile.

Oameni obosiți, îmbătrâniți de stres, povestitori de drame adolescentine, luminoși, zâmbitori cu privirea, cititori, pierduți pe social media;

Îndrăgostiți, încovoiați de griji, visători, rătăciți, căutători de fericire, alergători;

Bătrâni eleganți cu pălărie transportați parcă din “micul Paris” de demult, tineri prea moderni pentru viziunea mea oricum restrânsă asupra modei;

Cerșetori de speranțe, străini, copii, intelectuali, antreprenori, muncitori, introvertiți, nepăsători, extrovertiți, spirite libere și câțiva observatori ca mine. 

Mi-am oprit pașii lângă Meron, o cafenea cu geamuri mari (iubesc cafenelele care au locuri de stat lângă ferestrele imense) și am rugat orașul să-și vadă de forfota lui cât îmi trag puțin sufletul. Uneori atmosfera lui mă obosește cumplit, însă acum aveam nevoie doar de o mică pauză.

După un ceai fierbinte de ginseng și niște toast cu humus & dovleac copt (delicios), am luat orașul de braț și am continuat drumul printre picături reci până la Piața Rosetti (cu oprire pe Ivo Andric, pentru puțin cat-sitting).

Sub ploaie, totul devine mai grăbit. Mașinile, zgomotul, oamenii, timpul, întregul București se transformă într-un haos urban. Deși am încercat să-l țin aproape de mine, de pașii mei calmi, de ochii mei curioși să observe totul… mi-a luat-o înainte, fugind de bezmetic. 

Cred că atunci l-am pierdut…până la următoarea noastră întâlnire, care sper să fie tot despre bucurie (în special dacă e vorba de Calea Victoriei). Dacă nu, va fi despre dor pentru locuri mai pline de verde și liniște. 

Aș fi vrut să mai spun că l-am și respirat în plimbarea mea lungă de azi, însă având mască mai tot timpul, am simțit doar mirosuri vagi de tutun în apropierea fumătorilor ce țineau strâns de țigări și am mai prins rareori câte o dâră de aer rece amestecată cu noxe din trafic. 

M-am reîntors la cafenea, ascunsă de o umbrelă plină de culori, lăsând orașul să mă privească prin geam, dacă o mai avea răbdare. 

M-am detașat și de rolul de observator, mi-am adunat gândurile și le-am lăsat să devină galbene precum sigla luminoasă de la intrare, mi-am încălzit nervurile tomnatice cu un cappuccino îndulcit cu lapte de ovăz și mi-am încântat papilele cu un bowl aromat și un brownie ciocolatos.

Spre finalul serii m-am regăsit într-o stare nouă: recunoscătoare pentru această zi plină și simțindu-mă oarecum mai ușoară, de parcă m-aș fi eliberat de o greutate pe care nu o știam că o port cu mine. 

Dragul meu Octombrie, poate că trebuia să-ți scriu mai demult. 

a ta inimă de toamnă,

S. 

P.s: te rog, fii blând și adu-ne niște zile cu soare.

12 Octombrie 2021