Doisprezece ore de tăcere

Tăcere.

După o săptămână în care m-am dus tot mai mult spre interior, deși în exterior am trăit atât de multe, ieri am ales tăcerea și o nouă scufundare mai profundă în liniștea din inima mea.

Doisprezece ore. De la șapte dimineața la șapte seara. 

Am ales să port această tăcere în lume, în zgomot, printre oameni. 

Tăcere. 

Mintea devine mai calmă. Mai clară. Mai organizată. 

Oamenii din jur devin și ei tăcuți, în semn de respect pentru liniștea mea. 

Interacționez din priviri și semne. 

Așa cum am interacționat cu o zi în urmă la micuțul eveniment pentru copii cu nevoi speciale. 

Acolo mi-am dat seama că există un limbaj universal pentru noi oamenii. 

Nu contează ce limbă vorbim, nu contează dacă nu putem vorbi, nu contează dacă nu avem capacitatea de exprimare ca majoritatea oamenilor din jurul nostru, nu contează dacă nu putem auzi. 

Nu avem nevoie decât de o inimă deschisă. 

Ah, dar asta nu e un lucru ușor. Nu atunci când cunoaștem mult mai bine frica decât cunoaștem iubirea. 

M-am întâlnit și eu cu frica. Mi-a fost teamă că nu voi ști cum să mă apropii de copii, am vrut să plec pentru că mă simțeam speriată. Până mi-am lăsat inocența să iasă la joacă. Tot ce aveam de făcut era să fiu acolo, să mă las ghidată și să intru în joaca creației. Desenat cuvinte în culori. Zâmbete. Și tăcere.

Tăcere.

Limbajul meu de iubire principal este scrisul. 

Uneori scriu scrisori foarte lungi ori mesaje foarte lungi. Și mă întreb dacă nu spun prea mult, mai mult decât e nevoie pentru ca mesajul să fie înțeles.

Uneori mă întreb dacă nu cumva e o umbră ascunsă sub această nevoie de exprimare detaliată. 

Poate că da. Ori poate că nu. Poate, prin simplul fapt că detaliez cuvintele și momentele, doar așa pot ajunge la inimile visătorilor care citesc aceste scrisori.

A-mi pune întrebări e un lucru bun. 

Tăcere.

Îmi pun și această tăcere sub semnul întrebării. 

Am mai bine de o săptămână în care am răspuns greu sau chiar deloc la mesajele primite în micuțul-mare Univers virtual din telefon. 

Nu am avut energie să mă împart între momentele zilnice, emoțiile trăite și mesajele care mă așteptau. 

La început am simțit vinovăție și rușine, apoi am simțit că e important să-mi respect nevoia aceasta de tăcere și energia.

Doisprezece ore de tăcere petrecute în lume, în zgomot, printre oameni, în muzică, iubire, într-o zi de luni.

Doisprezece ore în care am scăpat fără să vreau două cuvinte șoptite – “Sorry” dar al doilea nu mi-l mai amintesc.

Simt nevoia să tac mai mult. Iar această nevoie îmi amintește că am mai simțit asta cândva.

Cât de multe lucruri avem cu adevărat nevoie să le spunem? Ce vine din nevoia ego-ului de exprimare și validare? 

Cât de des ar trebui să păstrăm tăcerea? 

Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări, vreau să aloc minim o zi pe săptămână în care să-mi ofer aceste 12 ore de tăcere. 

Cred că intuitiv corpul îmi cere să mă pregătesc pentru Vipassana. 

Tu te-ai întâlnit recent cu tăcerea, cu tine în liniște și cu liniștea din tine?

Attraversiamo împreună spre Ananda prin tăcere,

S. 

Scrisori din Bali, 07.03.2023

Note dulci de final:

Dacă simți că-ți sunt cu folos cuvintele așezate aici – un share al scrisorilor favorite, fie o donație în Revolut, fie o cafea virtuală – mă ajută enorm. Mulțumesc.

https://revolut.me/simonagoqw

https://www.buymeacoffee.com/simona13