Dezbracă-te de cuvinte

Starbucks se închide. Mirosul de patiserie și lume veche se risipește. Mă mut dintr-un loc în altul, cobor și urc scările rulante. 

Orele trec. Oboseala crește. Frica, anxietatea, rezistența se adâncesc în mine.

Încă o noapte transformată-n dimineață. De data asta în aeroportul din Bali.

Dar acum observ mult mai clar umbrele.

Observ mai ușor ce mă declanșează. Recunosc în ceilalți ce mă deranjează. 

Și pun totul sub semnul întrebării. 

Unde începe mintea/ ego-ul și unde se sfârșește inima. 

Care voce e adevăr? Cea care îmi spune să respir. 

Care voce e falsă? Cea care îmi face stomacul să se încordeze atunci când o prind.

Nu pare să aibă niciun sens să fiu aici. 

În aeroport. În Bali.

După două nopți aproape nedormite. 

Și totuși mă aflu iar în indecizie. 

Uneori e rezistență, alteori e curgere. Uneori cred că am luat-o razna. 

Câtă încredere să am în vocea interioară? Câtă încredere să am în planul măreț al Universului?

Observ cum există o agățare (atașare) de idei, de oameni, de situații. 

Când am crezut că le-am dat drumul, se întorc. 

De câte ori e nevoie să fac asta? 

Aștept un prieten. 

Cine este acest prieten? Soul family? 

Au trecut ore.

Și am trecut, în mod straniu, de la ceață, confuzie, oboseală la o claritate nouă. 

Am putut lua cu adevărat rolul de observator și să văd ego-ul direct în față.

Poate că oboseala asta fizică l-a dezgolit complet. 

Am cheltuit banii de taxi pe mâncare și apă. În acest moment nu am bani să plec acasă. Știu că aș putea să cer dar ceva mă oprește. 

Umbrele devin mai întunecate.

Aștept un prieten.

Dar adevărul este că aștept ceva mai mult decât un prieten.

Îl aștept pe tatăl meu, o aștept pe mama mea, îl aștept pe El. 

Aștept iubirea lor, disponibilitatea lor emoțională, afecțiunea lor. 

Îl aștept pe El. Dar de fapt îmi aștept părinții. Oricât mă caut pe mine, oricât îmi spun că învăț iubirea de Sine, eu tot aștept să primesc ceva ce nu am primit. 

Îl aștept pe El, să vină să mă salveze. Acel prinț pe care mi l-am imaginat de când eram mică.

Îl aștept pe El, dar de fapt mă aștept pe mine – cea suficient de puternică să dezintegreze tot ce nu e adevăr. 

Dar în această așteptare îmi creez povești despre cel care ar putea să vină. 

M-am folosit de mintea mea pentru a crea zeci, sute, mii de povești pe parcursul anilor. 

De ce am făcut asta? Pentru că mă simțeam singură în realitate și era mai ușor să evadez în imaginație.

Dar aceste povești se creează acum automat cu fiecare interacțiune și se întorc împotriva mea.

Mă atașez cu ușurință. Dar mă și detașez cu ușurință. Mă sperie prea multă atenție.

Nu onorez durerea. Nu mereu. Fug dacă e prea mult de simțit, fie durere fie fericire.

Totodată, durerea e ceea ce cunosc. 

Astfel că fac în așa fel, inconștient, să o reproduc suficient de des cât să mă simt familiar. Astfel durerea devine plăcere, precum îmi spunea Desiree. 

Am o minte atașată de suferință. Caut să reproduc o durere care se simte până în carne. O durere viscerală.

Știu să fiu la limită. În bani mai ales.

Dacă am mai mulți bani, tendința e să-i cheltuiesc mai repede pentru că nu sunt familară cu siguranța financiară. 

Am observat diferite emoții când am mai mulți bani – fie rușine, fie vinovăție, fie disperarea de a-mi lua mai mult decât am neapărat nevoie, fie disperarea de a dărui celor care nu au. În luna ianuarie am primit o sumă mare de bani care m-a ajutat să-mi plătesc cazare, mâncare, viză, câteva workshop-uri de dans, grijă pentru corpul meu, alinierea stilului meu cu expresia creativă și artistică a cine devin. Dar din banii aceia, peste 300 de euro s-au dus către femeile de pe stradă cu copii, fie mâncare sau bani, către angajații de la diferite cafenele ori către șoferii de taxi. 

Da, de multe ori dăruiesc din iubire.

Dar există și o umbră ascunsă aici –  am dăruit și din vinovăție și rușine pentru că vedeam că mi se cere și nu știam dacă să spun nu, de teamă că nu voi mai primi. 

Iar când ajung la limită, mi-e rușine să cer ajutor. Încă mi-e rușine să cer. 

Iubire

Dacă primesc prea multă atenție, prea multă iubire, tendința e să cred că ceva nu e real. Mă simt vulnerabilă, simt că nu merit, nu știu cum să primesc întru totul. 

Dacă las pe cineva să intre în inima mea, devin reactivă, puțin posesivă, puțin geloasă, puțin dependentă. 

Mi-e teamă să fiu înlocuită, precum tatăl meu mă înlocuia cu soțiile lui și precum mama oferea mai multă atenție locurilor de muncă și cum să facă bani, în loc să ofere și să primească iubire.

Prietenie

Uneori sunt egoistă și mă concentrez prea mult pe propria mea poveste. Nu știu să fiu mereu acolo pentru oamenii pe care-i iubesc.

Dar totodată nu știu să-mi pun limite sănătoase. Mi-e teamă că dacă voi spune nu, voi fi respinsă și îi voi pierde pe cei care-mi sunt prieteni.

Familie

Pentru că mă simt neînțeleasă, aleg să așez un zid între mine și ei. Totodată, îmi este frică de momentul în care nu vor mai fi aici și, într-un egoism fără sens, am senzația că prin această distanță voi suferi mai puțin.

Moarte

Încă-mi este frică de moarte. Încă nu mă exprim cu totul în viață. Încă nu mă arăt în toată vulnerabilitatea mea, în tot adevărul.

Oameni

Tot sunt declanșată uneori. Încă nu experimentez iubirea completă fără judecată față de toți oamenii întâlniți.

Asta pentru că încă nu experimentez iubirea completă față de mine însămi.

Aștept un prieten

Dar acel prieten nu este ce am așteptat. Pentru că despre asta e viața.

Primesc un mesaj de la cea mai bună prietenă a mea. 

Ea era prietenul pe care îl așteptam. Ea era imaginea realității. 

Mă întreabă dacă am rămas în aeroport pentru că nu mai am bani.

Parțial, este jumătate din adevăr. Cealaltă jumătate este planul mai măreț. 

Am înțeles de ce a fost necesar să trec prin această experiență. 

A venit momentul să:

…mă dezbrac de cuvinte, de ego, de scenarii, de neiubire, de așteptare și așteptări.

…să închid ușa unde l-am văzut prima dată pe străinul cu umbrelă, omul care mi-a fost tată după nume și după sânge, și să-mi iau rămas bun. Nu mai am nevoie de iubirea lui.

…să mă întorc spre trecutul meu, prin mama mea, și să înțeleg rănile și tiparele pe care le-am preluat de la ea ca să pot vindeca ce este de vindecat.

…să mă arăt în adevărul meu. 

A venit momentul să nu-l mai caut pe El. Înțeleg nevoia mea și a noastră profundă, a tuturor, de conexiune cu un alt om. Dar văd și frica, și fuga, și respingerea, și detașarea, și abandonul, și rănile tot mai adânci.

Suntem mulți copii în corpuri de adulți cu traume și tipare care nu sunt ale noastre și pe care le aducem în raport cu ceilalți. 

A venit momentul să primesc iubirea întru totul. 

Iubirea mea de Sine. Iubirea completă.

Căci aceasta este ultima și prima iubire. Cea care nu se sfârșește pentru că s-a născut din începuturile Universului. 

Această iubire este totală, divină, fără cuvinte care s-o conțină vreodată, fără etichete care s-o definească în vreun fel. 

Această iubire se hrănește cu foc și apă.

Această iubire se află sub toate straturile ego-ului și deasupra minții.

Această iubire este adevărul nerostit. 

Attraversiamo împreună spre Ananda prin dezbrăcarea de cuvinte,

S.

Scrisori din Bali

10 & 20 feb. 2023

P.s:

Dacă aceste cuvinte trezesc emoție, magie ori speranță în inima ta – un share este foarte mult apreciat.

Așa cum o mică donație în Revolut ori o cafea virtuală mă ajută enorm. Mulțumesc. 

https://revolut.me/simonagoqw

https://www.buymeacoffee.com/simona13