Despre dor, conexiune și iubire

Într-un Octombrie din trecut scriam o scrisoare de dor. 

Un dor care mă consuma pe interior.

Mi-e dor.

De niște locuri pe care nu le-am văzut, dar pe care le simt ca fiind deja parte din mine. 

De oameni pe care nu i-am întâlnit, dar pe care, cumva, îi cunosc deja.

De momente pe care nu le-am trăit, dar pe care le anticipez ca fiind magice, liniștitoare, eliberatoare.

De mâncăruri pline de culoare pe care nu le-am gustat, dar a căror aromă o pot simți când înghit în sec. 

De o muzică pe care nu am simțit-o, dar totuși ea vibrează deja-cumva în mine.

De un dans pe care nu l-am dansat, dar a căror mișcări le-am învățat demult. 

Mi-e un dor arzător de cuvinte pe care nu le-am scris, dar care încă așteaptă în tăcere să fie așezate pe hârtie, pe ecrane, pe suflete.

Mi-e dor.

De un aer pe care nu l-am respirat, dar care mă sufocă deja de fericire și de emoție, de un ocean pe care nu l-am atins, dar a căror valuri mari le văd când închid ochii.

Și toate dorurile astea mă cheamă, mă răscolesc, mă frâng, mă plâng de dor la rândul lor.

Mi-e atât de dor.

Doi ani mai târziu, iată-mă aici.  Întâlnind TOT de ce mi-a fost dor. 

Locul și locurile, aerul și oceanul, oamenii și momentele, mâncarea plină de culori, muzica și dansul – ah dansul. 

Și cuvintele. Aceste cuvinte care au așteptat în tăcere să se așeze din inima mea în inimile celor care mă citesc.

Când o inimă se deschide, și inimile celorlalți se deschid.

Simt asta din ce în ce mai profund. 

Aici inimile tuturor sunt la vedere. 

Aici conexiunea se poate naște într-o privire și să rămână acolo, alături de un zâmbet inocent. 

Alteori, conexiunea din privire escaladează în conversații pline de sens, adevăr, vulnerabilitate, intensitate și șe poate încheia cu îmbrățișări și promisiuni ale unei noi revederi. Alteori se întâmplă și mai mult dar aici nu e povestea mea să o împărtășesc.

Și conexiunea asta apare între femei și femei, între femei și bărbați, între bărbați și bărbați. De toate vârstele.

Oamenii se arată unii altora cu intențiile clare și cu inimile la vedere. 

Iar uneori oamenii mi se arată și mie, așa cum mă arăt și eu lor.

Seara în care i-am întâlnit pe Tal și Migle a fost cea în care am simțit că fiecare persoană pe care o întâlnesc vine la momentul potrivit în viața mea.

Seara aceea a fost despre traversarea granițelor copilăriei, ale inocenței, ale fricilor, ale iubirii și ale țărilor noastre – România, Israel (cu rădăcini în Transilvania, Franța și alte două țări cred – sorry Tal), Lithuania. 

Sunt pur și simplu fascinată de toți oamenii pe care-i întâlnesc. Cred că e normal, pentru că mi-a fost atât de dor de ei. 

Orice ar fi asta, cred că e ceva mai mult decât pot cuprinde în aceste rânduri.

Pentru că totodată, sunt oameni pe care-i întâlnesc și prin cuvintele mele, traversând niște granițe fizice pe care aș vrea să le înțeleg și, totodată, nu vreau să forțez prea mult.

Sunt oameni care nu au cum să vină întâmplător spre mine. 

Oameni de care sunt legată într-un fel și ei sunt legați de mine. 

Oameni care-mi aduc aminte de familia mea deși familia mea este în alt colț al lumii. 

Oameni care trezesc ceva în interiorul meu. 

Dar ce știu este că întâlnim oamenii potriviți, la momentul potrivit. 

Și uneori, ne conectăm fără să știm de ce. 

Ne conectăm poate pentru că avem fragmente lipsă asemănătoare și căutăm să ne vindecăm reciproc.

Ori poate pentru că fragmentele noastre lipsă există în cealaltă persoană și căutăm să ni le luăm de acolo.

Ne conectăm poate pentru că într-o seară avem nevoie să ne amintim cum să fim copii și cum să ne bucurăm de o prăjitură delicioasă.

Ne conectăm poate pentru că avem nevoie să facem diferența între o conexiune completă și una de suprafață, ori forțată.

Ne conectăm poate să ne amintim cum arată iubirea. 

Ne conectăm poate ca să ne găsim curajul, focul, puterea.

Ne conectăm poate să învățăm cum să nu ne mai atașăm de ceea ce trăim.

Ne conectăm pentru că asta e ce au nevoie sufletele noastre. E în natura umană să vrem conexiune. Și pentru că suntem deja conectați.

Și nu mai cred în expresia „Falling in love”.

Acum, fiind aici, cred în altă expresie – Rising into a soul (thank you, Desiree).

Orice ar fi asta, este iubire.

O iubire diferită, completă, lipsită de atașamente, de așteptări, de explicații.

Iubire, pentru tot ce este și pentru fiecare om întâlnit în drumul meu.

P.s: fotografia de la articol este aceeași folosită la Scrisoare cu dor. Am ales-o pentru mesajul de pe tricoul meu. Eventually everything connects.

Attraversiamo împreună spre Ananda,

S.

Scrisori din Bali

sâmbătă, 12 noiembrie, 2022