O călătorie interioară

Pe măsură ce se așează zilele în calendar și lunile în acest an, realizez că am pornit o călătorie care mă va duce departe de tot ce cunosc. 

Ori, mai bine zis, cred că mă voi întoarce la mine.

Pentru că nu am știut prea bine cum să fiu eu însămi într-o bună parte din viață.

Mereu am căutat și m-am străduit să mulțumesc, să nu supăr, să nu dezamăgesc, să nu vreau mai mult, să nu zic nu, să zic da, să mă mulțumesc cu ce am, să nu…să da…, să nu fiu prea sensibilă, prea copilăroasă, prea entuziastă, prea supărăcioasă, prea mult ori prea puțin. 

Totuși am dezamăgit. Am vrut când mai mult, când nimic, am cerșit atenție, am fost prea mult din toate. 

Și am fost nimic.  

Atunci, cine sunt? 

Cineva din mijlocul acestor eforturi, cineva care a stat cu inima și capul plecate, cu sufletul încătușat și cuvintele suspendate undeva, într-o viață paralelă din imaginație.

Sunt un copil pedepsit, care stă într-un colț întunecat și plânge de amărăciunea acestor întrebări și acuzații:

“Nu e bine, nu ai voie, nu vezi cum face X? Tu de ce nu ești așa? De ce nu poți mai mult? Nu vei fi în stare să faci nimic în viața asta! Ești prea inocentă! Ești proastă! Nu știi să faci nimic bine! Dacă mintea te trădează și te aruncă într-o gaură neagră? Când te căsătorești? Când faci copii? Îmbătrânești!

Trece viața pe lângă tine!”

Care viață? Ce e viața? Care e scopul final? Încotro se află fericirea, împlinirea, liniștea?

Ale cui sunt toate aceste cuvinte dure, pline de nesiguranță, lipsite de iubire? 

Ale mele, ale celor din jur, ale tale! Ce mai contează? 

Reflectăm întunericul, refractăm lumina.

Port în mine o minte rătăcită, un suflet pierdut, o inimă grea. 

Mă văd cum devin un carusel de emoții și uneori nu știu cum să mă opresc. 

Cum mă așez la loc? 

Mă agăț, slăbită și îngenuncheată, de cuvinte. 

Ele-mi sunt ușa pe care nu am îndrăznit să o deschid, dar timidă le dau voie să intre și să iasă prin mine, prin răni vechi, prin sânge, prin inimă, prin lacrimi, prin suspine, prin fiecare literă care se îmbrățișează cu următoarea pregătite să descătușeze demoni, să ucidă frici, să dezbrace ziduri.

Ciudată terapie, vrăjitorie, binecuvântare, eliberare, vindecare.

Și, nu e doar atât.

De când am dat voie cuvintelor să fie poezie, pare că timpul a devenit mai îngăduitor și zilele curg altfel. 

Sunt mai pline cu ceva. Zilele au prins viață. Viața m-a prins pe mine.

Visez, simt, trăiesc, plâng, iubesc, iert, zâmbesc, dansez, fredonez, alerg, îmbrățișez, scriu, gust cu poftă din fiecare anotimp.

Iar lângă această ușă a cuvintelor stau deschise mai multe ferestre spre viitor. Puțin neclar, el totuși mi se arată și se împarte în mai multe vieți, în mai multe versiuni ale mele. 

Și nu cred că-mi place ce văd. De fapt, aș fi vrut să nu primesc acest rol de observator asupra timpului ce va să vină.

Dar venirea lui Septembrie mi-a amintit că lucrurile nu se întâmplă cum ne propunem, cum ne imaginăm, cum le proiectăm, cum sperăm. 

Ci se întâmplă pur și simplu, atunci când trebuie să se întâmple și cumva, oricât căutăm să ne împotrivim, să zicem nu, ele au sens. 

Ori vor avea sens mai târziu. 

În răbdare și tăcere să așteptăm, să reflectăm, să cerem iertare și să ne iertăm. Să ne gândim mai mult la binecuvântările ce sunt de fapt ascunse printre încercări, dureri, greutăți.

Anul acesta am pierdut multe lucruri. Atât de multe.

Siguranță financiară, zeci de zile planificate, vise, călătorii mult așteptate. 

Un prezent care azi ar fi fost diferit.

Nopți nedormite, zile pline.

Și, totodată, am pierdut acel impuls nebun de a alerga non-stop, m-am pierdut pe mine – cea de anul trecut, am pierdut lipsa de asumare a cine sunt. 

Atât de multe am pierdut. 

Oh, dar am primit mult mai mult.

• Timp de stat în gânduri, gânduri de dat la o parte din calea timpului. 
• Timp de scris amintiri cu prietenii, amintiri prețioase de pus la suflet.
• Timp de conexiuni reale, care frâng barierele cuvintelor.
• Timp pentru poezie, pentru cuvinte, pentru meditație, pentru citit, pentru trăit.
• Nopți dormite, zile mai goale.
• Timp pentru pauze și zâmbete.
• Timp pentru întrebări vechi și răspunsuri noi.
• Timp pentru răspunsuri vechi la întrebări noi.
• Timp pentru a fi cine sunt.

Cine sunt?

Iubire, lumină, întuneric, poezie, dramă, frică, speranță, bucurie, nebunie, regret, iertare, inocență, egoism, haos, liniște.

Cine voi fi?

O minte regăsită, un suflet recâștigat, o inimă ușoară.

Cu dor de regăsire,

S.

Gânduri scrise cândva în 2020

Calatorie interioaraRegasire