Ai plecat, dar ai rămas…

Intro pentru cititor, pentru visători, pentru El, pentru mine…

Știu.

Știu că-mi pun inima în mâinile tale. Știu că arăt prea mult din prea puțin. Știu că aduc niște povești vulnerabile într-o lume care fuge de vulnerabilitate. Dar știu că acesta e drumul meu. Asta e ce vrea viața de la mine, în acest moment. Să arăt fragilitatea, să arăt visarea, să arăt iubirea în nenumăratele sale forme.

Ai plecat, dar ai rămas…

Oare de ce nu-mi aduc aminte toate cuvintele pe care mi le-ai spus? 

Mi-ai spus atât de multe cuvinte pline de poezie, pe lângă cele rebele pline de obrăznicie. 

Oare dacă mi le-aș aminti, aș scrie o poveste și mai romantică decât toate poveștile scrise de până acum? Și nu m-aș mai opri din scris?

Doar că nu mai vreau să creez iar ceva ce nu e real. 

Acum, în acest capitol al vieții mele, rescriu totul și aș vrea să fie real. 

Cineva mi-a spus mai devreme că nu are încredere în gândurile și emoțiile sale, pentru că acelea sunt trecătoare.

Să știi că nici eu nu mai am încredere în ceea ce gândesc și ce simt, așa cum nu mai cred în cuvintele învăluite-n stele și parfum.

Și aș vrea ca nici tu să nu ai încredere în cuvintele mele. Și nici în ceea ce simți.

Nici tu, nici oamenii care citesc aceste rânduri. 

Deși poate că oamenii care citesc aceste rânduri au nevoie de povestea asta.

Dar oare noi doi avem nevoie de povestea asta?

Probabil că da. 

Întotdeauna avem și vom avea nevoie de povești, în special de cele care încearcă să cuprindă ceva ce nu poate fi niciodată explicat pe de-a întregul. 

Cred că asta e frumusețea, misterul, magia iubirii.

Totuși, poate că iubire e mult spus. 

Oare e de ajuns atât de puțin timp pentru doi oameni să simtă atât de multe? 

M-ai dus la mare cu bunicii tăi și mi-ai așezat luna lângă inimă, ne-am făcut promisiuni ca doi copii cu punct și virgulă, ne-am „căsătorit” în tăcere în a doua seară cu elasticele tale de păr negre. 

Dar…

Elasticele s-au rupt de atunci și până azi. 

Aproape toate cuvintele s-au rătăcit între cer și asfalt. 

Iar promisiunile, oare tu ți le aduci aminte? 

Shhh…nu te gândi la ele acum, nu contează atât de mult.

Sunt atât de multe lucruri pe care nu le știi despre mine. Și nici eu despre tine.

Oare știi că nu m-am căsătorit niciodată cu nimeni, nici măcar în tăcere? 

Poate că nu-mi aduc aminte cuvintele ori promisiunile, dar încă mai simt elasticul pe degetul unde am artificiile care te-au atins când erai mic. 

Într-un mod straniu, am simțit acel inel invizibil încă dinainte să te întâlnesc. 

Oare te-am întâlnit doar pentru că în ziua aceea mi-am închis ochii și mi-am deschis inima? 

Având ochii închiși, totuși te-am recunoscut. 

Pe o stradă oarecare, într-un oraș la capătul lumii, am simțit ceva familiar. 

Oare despre tine scriam acum două săptămâni?

Dar nu ți-am acordat prea multă importanță, a avea sentimentul de familiaritate în prezența anumitor oameni e cumva normal aici. 

Nici când m-ai sărutat în mijlocul clubului nu am acordat importanță, chiar dacă acel sărut a fost complet neașteptat a părut totuși atât de normal, atât de familiar. 

Știi că dacă m-ai fi întâlnit mai devreme, te-aș fi respins? 

De fapt, nici măcar nu te-aș fi lăsat să te apropii. 

Te-am întâlnit dincolo de prejudecăți, de limitări, de liste, de așteptări, de definiții. 

Te-am întâlnit în adevăr…dincolo de trecut, de prezent, de viitor.

Poate pentru că ne-am privit ca doi copii care se îndrăgostesc pentru prima oară, cu o inocență și o curiozitate încă neatinse de mintea adulților care suntem.

Poate că despre asta trebuie să fie povestea asta a noastră – indiferent dacă s-a încheiat ori dacă abia acum începe.

Să le arate oamenilor care o citesc ceva ce poate au uitat.

Ne punem atât de multe filtre și limitări în interacțiuni, vrem atât de multă perfecțiune, vrem îndeplinirea tuturor proiecțiilor mentale pe care ni le facem despre acel EL/EA. Și nu mai lăsăm loc de surprize. 

Nu mai lăsăm loc oamenilor care, deși par nepotriviți nouă, ne pot fi atât de potriviți.

La fel ca și în viețile noastre, vrem perfecțiunea dictată de societate, de Instagram, de alte povești de iubire, de alte vieți.

Credem că vrem să avem totul planificat dar viața nu vrea asta de la noi…însă despre asta poate voi scrie separat.

Oare iubirea adevărată poate rezista între continente, între 10.000 de km de pământ, verde și oceane, între poezie și rebeliune? 

Azi mi-ai spus că ți-ai lăsat inima cu mine. 

Oare chiar crezi asta? 

Oare de asta simt că ai rămas? 

Oare ești tu unul dintre oamenii care vor rămâne?

Acum că ai ajuns la final, cât de departe vrei să fugi? 

Dar ești deja atât de departe.

P.s: Nu uita să nu crezi în aceste cuvinte, în ceea ce simți. Nu uita că timpul transformă ori dezintegrează, nu uita că uneori noaptea ascunde adevărul. 

; S.

30.05.2023

11:11 Tiny Bali, Ubud, Bali. 11:11 p.m – Rewrite Everything

Notă dulce de final:

Dacă vrei să mă susții în această călătorie a scrisului, o poți face în nenumărate feluri, primul și cel mai important este să-mi trimiți un gând bun și plin de iubire.

Următorul: dă share la această poveste către prieteni, familie, social media. Oriunde simți.

Iar al treilea: prin susținere financiară oriunde simți, oricât simți.

• ING

IBAN: RO84INGB0000999903233864

Titular cont: Simona Anca Maria Toma

Banca: INGB CENTRALA

Moneda: RON

Cod SWIFT/BIC: INGBROBU

• Revolut

https://revolut.me/simonagoqw

• Buy me a coffee

https://www.buymeacoffee.com/simona13

• PayPal

https://www.paypal.me/postcardsdiary

Mă-nclin cu recunoștință și tot ceea ce trimiți spre mine, să se întoarcă înmiit spre tine în cele mai magice moduri.

Acestea fiind scrise, acestea fiind împărtășite, te invit să mă însoțești în întâlnirea cu Viața, cu Adevărul, cu Iubirea.