A fi sau a nu fi…obosit? Și alte câteva întrebări

Dragă Jurnalule,

Oare li se întâmplă oamenilor să se trezească într-o dimineață și să se întrebe dacă sunt acolo unde își doresc să fie?

Să privească totul în jur, tot ce au construit, tot ce au cumpărat, toate amintirile adunate între pereții aceia scăldați în lumini, umbre, căldură, frig, anotimpuri și să se întrebe dacă așa trebuie să fie viața lor?

Li se întâmplă oare să iasă de pe pilotul automat și să se observe? Să se întrebe cine sunt? Cât de mult din persoana care se reflectă din oglinda de la baie le aparține lor și cât de mult aparține, de fapt, celor din jur?

Li se întâmplă oamenilor să obosească? Așa, pur și simplu, din a face tot ce fac. Oare se simt copleșiți?

Eu da. Și am obosit.

Ultimele două săptămâni au fost un haos emoțional compus din nesiguranță, întrebări, amânări, întâmplări, oameni, dezamăgiri, fugă după detașare și scufundare-n pământul mai aproape de cer, eveniment cu oameni dragi sufletului meu doar că am fost pe jumătate acolo și m-am trezit plecând cu lacrimi în ochi de durere…pentru că al meu corp s-a decis să spună nu.*

Nu!

• la oboseală;
• la amânarea lucrurilor care-mi aduc bucurie;
• la alimentație dezordonată;
• la somn dezechilibrat;
• la vise puse pe pauză;
• la luat prea multe suplimente în speranța că vor fi de ajuns să mă țină pe linia de plutire;
• la a vrea să fac prea multe dintr-o dată;
• la a vrea să-i mulțumesc pe toți din jur;
• la reprimat emoții.

Nu-ul corpului meu a fost în dureri de spate (rinichi) puternice încât să-mi îngreuneze mersul acesta mereu pe fugă către tot și nicăieri, plus niște sensibilități dentare ca să-mi fie suficient de inconfortabil încât să-mi pun întrebări și să-mi caut alinarea aici, printre cuvinte.

Uneori am perioade în care simt că am super-puteri și împart doar zâmbete-n jur, deși în esență sunt om obișnuit ca toți ceilalți, care simte atât bucurie cât și tristețe.

Alteori, sunt zile în care stau pe loc și în care simt că nu fac nimic cu folos, că nu bifez nimic din ce am pe lista plină cu task-uri, pentru că nu știu de unde să încep și cum să termin.

De cele mai multe ori, tot ce aș vrea să fac e să scriu. Dar aici nu e așa ușor să ajung…din frica de a spune chestii fără sens, de a fi respinsă, judecată.

Totuși sunt zile în care amorțesc această frică, zile în care prind puțin curaj cât să scriu o poezie, o mărturisire-n Jurnal, o scrisoare, un articol. Până data viitoare, care e posibil să fie în câteva zile sau săptămâni.

Apoi rămân cu aceeași întrebare: până când voi trăi o viață pentru ceilalți?

Și oare, câți oameni își pun această întrebare?

Puțin copleșită,

S.

* încă nu am apucat să citesc cartea lui Gabor Mate (When the body says no), dar știu că-mi va fi un instrument de confirmare la ce simt deja doar că nu-mi asum în totalitate).

despre viataintrebariobosealapilot automatstres